Din misterele Revoluţiei (I)

În iarna ce tocmai a trecut şi în care s-a împlinit un sfert de secol de la Revoluţia din Decembrie 1989, m-am simţit îmboldit de momentul aniversar-comemorativ să recitesc mai multe mărturii „la cald“ despre cele întîmplate atunci în Timişoara. Imboldul venea, cum se mai întîmplă, dintr-un amestec de emoţie şi raţiune: înfiorare, rememorare, retrăire, reevaluare. Voiam să-mi reamintesc şi să judec cu privirea de acum întîmplări şi momente uitate, mitologizate, reinventate şi, din cînd în cînd, falsificate. Căci un asemenea eveniment, unul din cele cîteva repere seculare ale istoriei României, nu putea scăpa de distorsiuni, confuzii şi deformări. În douăzeci şi cinci de ani multe se schimbă, iar memoria nu e infailibilă, ci mai degrabă dimpotrivă – e ca o plastilină, modelată şi remodelată după tendinţele dominante de la un moment dat.

E drept, într-un sfert de veac multe dintre legendele născute în zilele de bucurie, teamă şi confuzie din decembrie 1989 s-au stins cu totul sau şi-au pierdut anvergura hollywoodiană. Apa otrăvită din sistemele de alimentare ale marilor oraşe, mitul dublurilor ucise la Tîrgovişte în locul soţilor Ceauşescu (care, după cotidienele tabloidizate, apăreau prin toate insulele exotice ale globului), legendele despre tunelurile teroriştilor din metroul bucureştean, toate s-au stins odată cu interesul românilor pentru ei şi ele. Misterul teroriştilor din decembrie a căpătat şi el dimensiuni mai realiste, chiar dacă a rămas nerezolvat.  Recunosc, nici eu nu mă pot stăpîni să nu bănuiesc că e un mister „cu parafă de la stăpînire“, că există suficiente informaţii despre acele zile ca să se poată afla cu uşurinţă cine a stîrnit panica în marile oraşe, împuşcînd la întîmplare civili nevinovaţi. Dar acum se cam ştie că, în general – tocmai din cauza acelei panici stîrnite cu voie sau fără voie de, poate, o mînă de oameni –, oamenii care au murit împuşcaţi după fuga lui Ceauşescu au fost ucişi de militari şi civili înarmaţi şi speriaţi, care au tras în toate direcţiile şi în tot ce mişca.

Atunci, în 1990, se vehiculau ipoteze din cele mai exotice. Una dintre ele era istoria tenebroasă, de un senzaţionalism gotic, a copiilor fără părinţi, culeşi de Securitate din orfelinate şi pregătiţi special pentru apărarea dictatorului: luptători cruzi şi neînfricaţi, izolaţi de restul lumii, educaţi în cultul lui Ceauşescu şi gata să moară pentru el. O alta era povestea mercenarilor arabi, aduşi – ca pretinşi studenţi străini – din Irak, Iran sau Palestina şi antrenaţi în tabere speciale ca să-l apere pe dictator. Ascultam, citeam şi propagam astfel de poveşti cu sufletul la gură, nelămuriţi, dar pe jumătate convinşi, pentru că un eveniment atît de improbabil şi senzaţional precum căderea comunismului cerea un scenariu şi personaje pe măsură. Eu am descoperit în jurnalul  meu adolescentin din acea vreme o notaţie despre un terorist care ar fi fost prins în zona mea de origine, la Comorîşte, în Caraş-Severin, şi nu m-am îndoit nici o clipă de asta sau de faptul că acei terorişti mişună prin România ca şoarecii prin lanul de grîu. Ar fi fost prea banal să aflăm că, de exemplu, un om poate fi ciuruit cu mitralierele de nişte militari prea zeloşi doar pentru că nu a oprit maşina la comanda lor, aşa cum a păţit actorul Horia Căciulescu (faptul că acesta fusese în tinereţe deţinut politic şi făcuse muncă silnică la canalul Dunăre – Marea Neagră sporeşte stupiditatea tristă a luptei cu teroriştii din decembrie 1989). Sau că teroristul prins la Comorîşte, dacă o fi existat cu adevărat, va fi fost vreun amărît care a încasat bocanci în cap de la militarii din zonă fiindcă de fapt el voia să fugă peste graniţă în Iugoslavia şi s-a nimerit să-şi încerce norocul tocmai în gloriosul moment al eliberării ţării de comunism.

Unele legende şi zvonuri au fost, aşadar, uitate, în schimb altele au prins rădăcini solide şi au ajuns să devină locuri comune. Cea mai răspîndită şi aproape general acceptată este teoria conspiraţiei, cu toate variantele ei, separate sau cumulate, care oferă o aparentă structură logică fermă şi cu o finalitate evidentă întregului moment al revoluţiei din 1989. Aş putea zice că, în timp, odată cu stabilizarea unor clişee mai rezistente şi ordonarea lor într-un ansamblu unitar, s-a trecut de la epic la teleologic. Doar că, pe de altă parte, viziunea conspiraţionistă aduce şi ea, istorie întemeietoare a noii ordini, alte poveşti, alte istorii cu iz senzaţional, integrate în acest mare proiect ficţional numit „conspiraţia internaţională pentru eliminarea lui Ceauşescu de la conducerea României“. „Conspiraţia“ o ştim cu toţii: a existat un plan (american, sovietic, sionist, capitalist sau corporatist) de distrugere a comunismului în întreaga Europă de Est, un plan ce a avut aprobarea lui Mihail Gorbaciov, astfel că în Timişoara (şi Bucureşti?) au fost infiltrate în zilele revoluţiei nişte trupe speciale sovietice deghizate, în echipe de sportivi, trupe care au declanşat primele tulburări în Timişoara, iar preotul reformat László Tőkés a fost unul din agenţii centrali ai acestor forţe.

Astfel de teorii, care pentru un scriitor au farmecul lor, unui istoric i-ar părea rizibile fără nişte dovezi ori indicii, fie ele şi vagi. Iar o cale dintre cele mai simple de a le găsi e, cred, relectura mărturiilor făcute imediat după zilele revoluţiei, mărturii proaspete, înregistrate la cald. Căci, cum am spus, memoria e ca plastilina şi e ispitită să se modeleze după tendinţele şi módele dominante dintr-o epocă sau alta. Mai ales după douăzeci şi cinci de ani.

 

Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista Orizont. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *