Din misterele Revoluţiei (IV)

Mitul agenţilor străini veniţi în Timişoara în zilele revoluţiei din 1989, ca să declanşeze sau să încurajeze revolta populară, se referă la o realitate mult prea îndepărtată pentru memoria colectivă. Chiar şi cei care au trăit acele vremuri au amintirile remodelate de interpretările şi legendele apărute ulterior şi care urmează nişte tipare cunoscute. Ca atare, acum acest mit trebuie demolat cu argumente solide, factuale – şi chiar şi atunci tot rămîn umbre de îndoială, care ţin de credinţă, nu de raţiune şi argumente. Fiindcă nu mai putem gîndi ca atunci şi nu ne mai amintim cît de uşor atrăgea atenţia un străin în România socialistă. Cum spuneam, în acea epocă şi în acea Românie era cvasi-imposibil să fii străin – chiar şi de oraş, de Timişoara – şi să nu fii reperat repede, chiar dacă nu făceai nimic. Iar dacă voiai să stîrneşti o revoluţie, să-i îndemni pe cetăţenii oraşului, suspicioşi şi temători, să te urmeze, înseamnă că nu erai în toate minţile. Aşa stăteau de fapt lucrurile.

Străini au fost atunci în Timişoara, dar nu prea mulţi şi nu ca să aibă grijă de revoluţia română. Sînt nişte străini oarecare, dar chiar şi aşa, în mărturiile pe care le-am studiat sînt consideraţi destul de importanţi ca să fie menţionaţi. Un participant la revoluţie îşi aminteşte că în Piaţa Maria, în seara de 16 septembrie, „apariţia în acea zonă a două maşini străine, două autoturisme, unul din U.R.S.S., celălalt din Italia, a declanşat un val de aplauze… Manifestanţii le-au făcut semne amicale cu mîna, le-au urat drum bun, i-au ovaţionat“ (Suciu, 35). Un altul apucă şi el să observe, cu toate că atenţia tuturor era concentrată asupra confruntărilor cu armata şi Securitatea, cum pe lîngă ei „au trecut vreo două TIR-uri bulgăreşti, ne-am făcut cu mîinile, ne-am încurajat reciproc“ (Suciu, 48). Mai apar ici şi colo ba un turist, ba un şofer de camion în tranzit prin oraş. Ei n-au nici o treabă cu revoluţia, dar lumea îi vede şi îi abordează. De ce? Pentru că erau străini, veneau din „Afară“, aveau legături cu lumea exterioară, iar asta îi fascina pe români. Să crezi că un grup compact sau organizat de agenţi străini, implicaţi în revoltele populare din oraş, ar fi trecut neobservat atunci, în ultimele zile ale regimului comunist, cînd oamenii nu aveau încredere nici măcar în conaţionalii lor dacă nu-i cunoşteau foarte bine, e absolut stupid.

Şi atunci de ce a prins atît de tare mitul complotului organizat împotriva lui Ceauşescu de puteri străine, cu agenţi înfiltraţi printre manifestanţii timişoreni? Foarte probabil, dintr-un amestec de mai multe motive. Unul – deşi cel mai important – ar fi tocmai dorinţa participanţilor la revoluţia din Timişoara de a separa latura eroică a luptei lor de aspectele „huliganice“ (cum au fost considerate mai apoi) ale manifestaţiilor din 16-17 decembrie. Nu ei, revoluţionarii puri, au spart vitrine, nu ei au incendiat magazinele (bun al întregului popor) şi nici n-au furat din galantare. De furat au furat fie ţiganii, fie alţii, străini, necunoscuţi, „ceilalţi“.

Un motiv mult mai puternic şi, probabil, determinant, este unul înscris cultural în fiinţa noastră: cel al nevoii de ordine, raţionalitate şi cauzalitate. Aşa cum grecii antici se temeau de infinit, omul contemporan se teme de dezordine şi incontrolabil. Ideea că viaţa lui e în voia hazardului e atît de înspăimîntătoare, încît, la nevoie, preferă să imagineze o ordine şi un lanţ cauzal decît să accepte că lucrurile chiar se pot petrece aşa, fără nici o cauză raţională evidentă, că un pod peste care ai trecut de mii de ori se poate rupe dintr-odată aşa, firesc, aruncîndu-te în hău. Pe această teamă se construiesc uşor toate teoriile conspiraţiei, condimentate cu obsesii şi preconcepţii adecvate momentului şi evenimentului (de exemplu, teoria conform căreia Turnurile Gemene din New York ar fi fost distruse de guvernul american şi nu de teroriştii islamişti a prins în primul rînd printre antiamericani şi anticapitalişti).

Astfel, prin aparenta ei coerenţă, ideea unui complot organizat împotriva lui Ceauşescu păstrează încrederea într-o lume ordonată. Chiar dacă nu o poate controla el însuşi, omul obişnuit poate cel puţin s-o „descopere“. Şi nu trebuie ignorat nici farmecul poveştii cu parfum de film de spionaj pe care o propune o asemenea teorie. Alternativa, adică o lume în care haosul, revoltele şi răsturnările unei ordini pot răsări de te miri unde, fără un motiv anume, e mult mai anostă şi mai stresantă. Şi nici nu mulţumeşte spiritul raţional şi temător al fiinţei umane.

În fine, foarte mulţi dintre români vor fi acceptat, cred, cu atîta uşurinţă mitul revoluţiei „aranjate“ şi dintr-un motiv egoist: ca să-şi păstreze intactă stima de sine. Au acceptat-o din nevoia de disculpare, apărută după căderea rapidă a dictaturii, moment în care va fi apărut pe undeva în minţile oamenilor şi întrebarea legitimă şi autoacuzatoare „De ce n-am încercat asta mai înainte?“ Teoria conspiraţiei scuză neputinţa milioanelor de români care au stat în case, uneori chiar pe sub paturi, şi au aşteptat căderea regimului. Bunul-simţ ne învaţă că e firesc să fie aşa: nu toţi oamenii sînt eroi, iar instinctul de conservare e mai puternic decît simţul dreptăţii sau al revoltei. Dar ulterior, după căderea regimului, nu puţini vor fi avut, în sinea lor, mustrări de conştiinţă sau accese de ruşine.

Ei bine, teoria complotului sau a conspiraţiei e medicamentul potrivit pentru asemenea porniri. Din moment ce căderea lui Ceauşescu era oricum hotărîtă dinainte, ar fi fost inutil să ne riscăm pielea. Jocurile erau oricum făcute, regimul comunist urma oricum să cadă. Aşadar, cei care au ieşit în stradă – eroi, nici vorbă! – au fost nişte idealişti naivi, dintre care o bună parte au murit degeaba. Ar fi fost mai bine să aştepte ca Gorbaciov şi puterile occidentale să pună la punct planul lor inteligent şi să-şi trimită agenţii care să ne salveze de ceauşism, aşa cum am făcut noi, cei care am stat cuminţi la locurile noastre. Şi uite că acum, spre deosebire de ei, noi putem discuta cu înfocare despre revoluţia din decembrie 1989 şi ne putem întreba dacă, vorba lui Corneliu Porumboiu, „a fost sau n-a fost“.

Un comentariu

  1. Problema aceasta, a posibilei prezențe a agenturilor străine la Timișoara, a fost investigată chiar în decembrie 1989 de către securitate, find trimiși și de la București șefi ai securității cu consemn să urmărească inclusiv implicarea străină. Rapoartele făcute de securiști în decembrie 1989 există, ele s-au folosit în procesele revoluției. Și sînt niște rapoarte foarte clare.
    După cum spunea generalul Emil Macri “Informaţiile obţinute … nu au pus în evidenţă nici lideri şi nici amestecul vreunei puteri străine în producerea evenimentelor de la Timişoara. Raportarea acestor date … generalului I. Vlad a produs iritare şi chiar supărare”.
    Adică: de la București i se poruncea să spună că s-au implicat agenturili străine, dar toate datele obținute infirmau aceasta.
    https://mariusmioc.wordpress.com/2013/10/14/declaratii-securiste-despre-revolutia-din-timisoara-informatiile-obtinute-nu-au-pus-in-evidenta-nici-lideri-si-nici-amestecul-vreunei-puteri-straine-in-producerea-evenimentelor-de-la-tim/
    Desfășurarea revoluției din Timișoara se poate reconstitui foarte bine. Nu există nici un fel de problemă a aflării adevărului despre revoluție, ci doar problema acoperirii adevărului cu un potop de minciuni, despre care am atras atenția încă din 1990.
    https://mariusmioc.wordpress.com/2009/08/17/in-1990-scriam-despre-acoperirea-adevarului-despre-revolutie-printr-un-potop-de-minciuni/

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *