Din misterele Revoluţiei (III)

Unul dintre miturile cele mai persistente legate de începutul revoluţiei române din 1989 este cel legat de prezenţa unor străini – mai ales sovietici – care ar fi declanşat şi întreţinut manifestările anticomuniste de pe străzile Timişoarei în zilele de 15-16-17 decembrie. Acest mit s-a născut la cîţiva ani după căderea regimului comunist, fiind perpetuat de diverse ziare senzaţionaliste din România, şi susţine că în decembrie 1989 în Timişoara s-ar fi aflat cîteva sute (sau chiar mii) de agenţi sovietici deghizaţi în sportivi, care ar fi instigat la revoltă. Tot ei ar fi spart vitrinele magazinelor şi ar fi pus foc la unele din ele, pentru a crea haos şi a destabiliza regimul. Deşi toate cercetările care s-au făcut dovedesc contrariul, mitul persistă şi acum, din mai multe motive, pe care o să le pomenesc mai încolo.

Deocamdată aş aminti doar cîteva lucruri pe care azi le-am uitat. În primul rînd, prezenţa unor străini – fie ei şi vorbitori de română acceptabilă – pe străzile oraşului nu putea trece neobservată.  Astăzi prezenţa străinilor ni se pare banală şi o acceptăm ca pe ceva firesc, aşa că, transferînd aceeaşi percepţie în trecut, ideea că străzile unui oraş puteau fi împînzite de străini discreţi, ce se confundau cu localnicii, ni se pare posibilă. Însă în 1989 orice obiect sau fiinţă venită din străinătate era o pasăre extrem de rară şi atrăgea imediat atenţia şi curiozitatea. Pentru o populaţie închisă într-o cuşcă delimitată de graniţele ţării, chiar şi străinătatea estică, din partea aceasta a Cortinei de Fier, era ceva inedit. Aşa că e greu de crezut că o echipă de „sportivi“ din Uniunea Sovietică (vorbitori de română? de rusă?) ar fi putut declanşa tulburările din 16-17 decembrie 1989 şi, mai mult, că ar fi fost urmaţi de populaţia timişoreană. Chiar presupunînd că ar fi existat nişte străini care spărgeau vitrine prin oraş, ce i-ar fi făcut pe localnici să pornească o revoltă luîndu-se după nişte inşi pe care nu-i cunoşteau şi în care nu puteau avea încredere?

De fapt oricine reciteşte cărţile cu mărturii despre revoluţie o să vadă acolo că oamenii se organizau sau porneau la manifestaţii în grupuri de cunoştinţe comune, care erau verificate informal, dar eficient: întotdeauna exista cîte un coleg de serviciu, o rudă sau un vecin ce făcea legătura cu alte grupuri şi crea acea necesară încredere. Ar fi fost greu ca printre ei să pătrundă nişte necunoscuţi – şi mai ales nişte necunoscuţi din străinătate. Timişoara nu e un oraş mic, dar nici foarte mare nu e, iar manifestaţiile din primele zile ale revoltei au pornit independent din zone diferite ale oraşului, unde s-au coagulat grupuri de cunoscuţi sau colegi de muncă din acelaşi cartier. Aici exista o comunitate care uneori crea alianţe ce acum par stranii. Unul dintre revoluţionarii prezenţi la casa parohială a lui László Tőkés povesteşte întîlnirea lui cu unul din miliţienii aflaţi în zonă, pe care îl ştia din Remetea. Acesta îi spune „«Nea Ghiţă, încotro vrei s-o iei? Spre Maria sau spre Küttl?» «De ce?»« Eşti filat»“, îi spune miliţianul, referindu-se, evident, la securiştii în civil din mulţime. „Nu m-am speriat, ba chiar am vrut să-i las hanoracul, fiindcă el era îmbrăcat subţire“ (Suciu, p. 28). Azi pare ciudat ca un miliţian să-l fi informat pe unul dintre manifestanţi că e urmărit, iar acesta să fie îngrijorat mai degrabă de soarta miliţianului îmbrăcat prea subţire, dar în acel moment, cînd nu se ştia încă în ce direcţie vor evolua lucrurile, oamenii acţionau în continuare în comunitate. Iar într-o comunitate străinii sînt reperaţi şi evaluaţi foarte repede. Şi nimeni nu are încredere în ei pînă nu îi integrează într-o formă sau alta.

Atunci cînd apar totuşi nişte străini, ei sînt observaţi imediat. Un şofer de tir sovietic, un turist bulgar sau unul italian dintr-o parcare de hotel sînt pomeniţi fără greş în mărturiile manifestanţilor, deşi nu au avut nici un rol în revoltă: şoferul de tir era în trecere prin oraş, iar ceilalţi se grăbesc să o şteargă repede dintr-un oraş devenit instabil şi periculos. Dar oamenii îi văd şi îi ţin minte chiar şi aşa – doar fiindcă erau străini, fascinanţii străini. În atari condiţii, cum să crezi că un grup mai mare şi mai organizat de agenţi sovietici (sau de orice alt fel) ar fi putut trece neobservat?

Şi mai e un lucru care se observă la lectura mărturiilor despre primele zile de revoluţie din Timişoara: haosul care caracterizează atît acţiunile manifestanţilor, cît şi pe cele ale forţelor de represiune. Nu exista nici un fel de plan, de genul celor pe care le-ar fi organizat nişte agenţi străini. Manifestaţiile izbucnesc, se sting şi izbucnesc iarăşi destul de haotic. Liderii de moment ai unui grup sau ai altuia stabilesc diverse trasee pe care le urmează prin oraş – fie spre Complexul Studenţesc, fie spre Circumvalaţiunii şi Calea Lipovei –, iar trupele de represiune, bulversate şi ele, încearcă să intervină pe urmele lor, cu mai mult sau mai puţin succes. Nimeni nu ştia exact ce face atunci. Era un şir de acţiuni şi contraacţiuni al căror scop va fi fost, probabil, în mintea tuturor, dar nimeni nu îl rostea, poate că nici măcar nu îndrăznea să îl gîndească pînă la capăt.

De altfel, e greu să porneşti – ba chiar să întreţii – o revoltă populară din exterior, mai ales una cum a fost cea de la Timişoara, unde oamenii manifestau, se înfruntau cu miliţienii şi securiştii, apoi se duceau acasă şi reveneau, în speranţa că lucrurile nu se vor opri aici. Pe de altă parte, mitul agenţilor străini îşi are şi el rostul lui – dar abia după 1989, cum o să explic data viitoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *