Dialog exclusiv Lapunkt între Andrei PARTOŞ şi Cristian Pătrăşconiu.
Cristian Pătrăşconiu (C.P.): „Fetiţe dulci ca-n Costineşti / În toată lumea nu găseşti!”. Adevărat sau fals? Se cînta aşa ceva „pe vremea ta”, cum se spune?
Andrei Partoş (A.P.): Cîntecul era, totuşi, cu Bucureşti, nu cu Costineşti. (zîmbeşte). Dar, despre Costineşti, eu pot să spun aşa ceva cu convingerea că „la noi e cel mai bine”. În alte locuri, în acele timpuri, nu am fost. Dar, serios vorbind, din acest unghi de vedere, Costineştiul a însemnat ceva – ceva frumos. Imaginează-ţi că, în perioada 1971-1990, cînd am avut o legătură atît de strînsă cu acest loc, au fost vremurile în care nu aveau voie să vină acolo decît oameni sub 35 de ani. Erau femei frumoase, erau bărbaţi plini de vitalitate; era, de fapt, tinereţea noastră acolo, cu tot ce avea şi cu ceea ce putea avea ea frumos atunci.
CP: Nu merg, desigur, în dialogul nostru, în această direcţie – nu neapărat frivolă, dar „de nişă”. Însă acolo, atunci, la Costineştiul de dinainte de 1989 s-au întîmplat multe lucruri aparte şi esenţiale, iar tu ai fost un martor privilegiat – şi, bineînţeles, în parte, şi un actor al lor – şi despre ele, aşa cum le vezi tu, aş vrea să vorbim în cele ce urmează.
A.P.: Înţeleg…Dar îţi place ţie melodia (rîde)
C.P.: Exact! Cum ai ajuns la Costineşti, cînd, de ce?
A.P.: A fost un complex de factori, o conjunctură foarte amuzantă, dacă vrei să îi spunem şi aşa. Prezentam la Casa Studenţilor programe de club şi de dans. Sus, la „Preoteasa”, se făceau audiţii – iar asta însemna şi prezentare cu documentare. În 1971, cam la final de august, m-a chemat directorul Toma Laurenţiu şi mi-a spus că la Costineşti au o problemă şi că el are încredere în mine şi să merg acolo. Eu, mirat: păi, cum să mă duc eu? Ce să fac eu acolo? El: păi, faci discotecă! Lor, la Costineşti, le plecase formaţia; cum să ţin eu locul unei formaţii??? Toma Laurenţiu: te descurci tu! Nu mersesem niciodată la Costineşti pînă atunci. Am plecat împreună cu colegul meu de atunci, George Gold. Aşa ne-am trezit la Costineşti – încărcaţi cu boxe, staţie de amplificare, cu magnetofoane, pe care le puteam duce cu noi, ş.a.m.d. Sculele erau în mare parte ale lui George. Am ajuns la „Ring” – nu exista cel pe care îl ştie lumea azi. Era un fel de „părinte” îndepărtat şi mult mai sărac al faimosului „Ring”. Ceva gen berărie, cu coadă mai mereu la bere şi cu un colţ acoperit pentru scenă în faţa ringului de dans – asta era tot ce am găsit acolo. Am pus magnetofoanele pe scaune şi ne-am cam speriat la început, cînd ne-am uitat la feţele celor din faţa noastră. Ne-am zis: ăştia ne măcelăresc… Dar, după prima jumătate de oră ne-am împrietenit şi apoi a rămas aşa, ceva special, o relaţie pentru toată viaţa mai ales cu localnicii. Aceea a fost prima discotecă în Costineşti – era o seara cu muzica pe care o puneam noi la magnetofoane, înlocuind o formaţie. Era germenele discotecilor din Costineşti, un fel de proto-discotecă şi eu am fost acolo, la „pupitru”. În timp am năşit mai toate discotecile care s-au născut în staţiune…
(la Radio Vacanţa Costineşti, după 1989)
CP: Apoi? Radio Vacanţa?
AP: Mai tîrziu, semnificativ de tîrziu! Primul pas în această direcţie a fost în 1979. Radio Vacanţa – versiunea Costineşti, asta e foarte important! – s-a născut în 1979. Era o gogoşerie pe terasa unde ulterior avea să fie Radio Vacanţa şi, lîngă gogoşerie, era un spaţiu mic şi lunguieţ în care încăpea un om şi un magnetofon sau cel mult două. De acolo scoteam un fir şi îl atîrnam pe doi-trei stîlpi – că atîţia erau – şi acolo erau boxele. Difuzam muzică, mai comentam şi meciuri în direct – meciuri de pe plajă -, aşa s-a născut Radio Vacanţa de la Costineşti. Paradoxal şi, pentru istoria aceasta de nişă, important – în acel an au venit să facă „specializare” la Costineşti studenţii de la „Ştefan Gheorghiu”. Viitorii jurnalişti adevăraţi ai ţării. Făceau „practică” la un fel de „post de radio”. Nici nu se numea „Radio Vacanţa”, de fapt; noi îi spuneam aşa, ne alintam. Exista, trebuie menţionat asta, Radio Vacanţa la Mamaia, instituţionalizată. Dar „radioul” nostru nu avea nici o legătură cu ei.
În acea vară, în 1979, eu mă ocupam de acest aşa zis post de radio şi prezentam seara la discotecă, la „Dacia”. Atunci au fost două episoade care au contat pentru mine. Primul: cînd am ajuns pentru prima oară, fără voia mea, la radioul public. Au avut transmisie în emisiunea „1 la 3” şi a trebuit să intervin şi eu şi să spun două vorbe. Am intrat în direct, s-a amenjat un studio în spatele hotelului „Azur”, care atunci se numea Minihotel. A venit Victoria Andrei şi alţi cîţiva colegi de-ai ei şi m-am pomenit vorbind despre muzica din Costineşti – ce se poartă, ce nu se poartă, şi aşa mai departe. Ţin minte ca azi: eram înconjuraţi şi de vreo 10 soldaţi cu mitraliere în mîiini. Fiind în direct, aveau grijă să nu se întîmple ceva pesemne… Eram sub umbrele imense de soare, în costum de baie, emoţionat….
CP: Noroc că atunci nu se filma, cum se întîmplă azi la Radioul Public…
AP: Dar ar fi fost de filmat. De emoţie, ţin minte, la final, cînd m-au rugat să dau legătura la Năvodari şi să spun ceva despre Ceauşescu, i-am greşit numele.
CP: L-ai spus pe ungureşte…
AP: Ei, nu. Dar nu i-am spus corect numele. Am ratat o literă, două. Psihanalitic e uşor de interpretat. După acea emisiune a început, de fapt, relaţia mea cu Radioteleviziunea. După emisiune, a venit la mine Lucian Sârbescu care mi-a propus să vin şi să colaborez cu redacţia de tineret. Am rămas aproape de Radioul public pînă astăzi. Cu destule pauze. Imediat, din acea toamnă, am început să fac reportaje, interviuri – cu magnetofon care cîntărea 7 kile…
CP: Care îţi face discopatie…
AP: Am disco-patie, normal! Ca orice disc-jockey care se respectă! Al doilea episod, legat de începuturi, foarte important şi el: în acea vară, în luna august, în 1979, veneau grupuri de străini acolo, încă veneau. Erau şi grupuri de nemţi şi, într-o seara, unul dintre şefii lor m-a rugat să-l las să îi anunţe la microfon pe turiştii lui tineri că a doua zi, la ora 6, să fie gata pentru plecare. Omul a venit, a vorbit – şi a doua zi am fost chemat la Biroul conducerii de la Costineşti. Era acolo şi preşedintele BTT de atunci. Şefii erau iritaţi că un cetăţean german a vorbit la microfonul discotecii. Mi s-a spus că e inadmisibil – deşi omul acela nu spusese nimic subversiv. Bref – pe o nimica toată, am fost trimis acasă! Partea neştiută e că, în sală, era o doamnă – ghid BTT – care a vorbit, dar separat, la o cafea sau la o bere poate, cu acel cetăţean german. Omul, nu am de unde să ştiu eu, o fi spus atunci, faţă în faţă cu doamna, ceva ce nu era pe linia partidului. Acea doamnă era soţia lui Sorin Roşca Stănescu. Roşca Stănescu fiind trimis la Costineşti ca şef al Propagandei! Din partea CC al UTC. Existau interese ca „Dacia” să nu aibă atâta lume plătitoare seară de seară. Concuram pe un favorit al unor tovarăşi importanţi. Securiştii ,care m-au anchetat, au spus că pentru ei nu-s o problemă, dar cei de la conducerea BTT mă vor plecat. Pretextul a fost găsit. Am fost trimis acasă, pentru această întîmplare cusută cu aţă albă! Aşadar în 1979, am plecat la ordin din Costineşti – cu nevastă, cu copil nou născut, cu ţarc, căruţ, cu tot!
(foto sus: Andrei Partoş, copil
foto jos: Andrei Partoş în timpul lecţiilor de scrima)
CP: Şi ai revenit în?
AP: În 1982.
CP: Cum?
AP: Eu am jurat, cînd am plecat, că nu mai revin în Costineşti decît dacă vin după mine cel puţin doi directori. Ei aveau mereu trei-patru directori pe acolo: unul tehnic, unul administrativ, unul cultural şi unul mare, deasupra lor. Cam aşa s-a şi întîmplat: eu prezentam la „Paradis” în Jupiter, eram la o discotecă bunuţă – era chiar pe valută în vremea aia – şi au venit după mine doi directori şi Nicuşor Năstase, care era şef de unitate la Vox Maris. Cu cel din urmă am rămas prieten până-n zilele noastre. El m-a convins să revin, deşi la data respectivă nu-l cunoşteam!
CP: Să sistematizăm puţin, din raţiuni de ordine şi de istorie recentă: exista o Radio Vacanţa, la Mamaia, instituţionalizată…
AP: Exact. Ea a existat de multă vreme. Cea de la Mamaia. Dar ea nu avea nici o legătură cu noi, cu ceea ce a fost la Costineşti. Cea de la Mamaia era cunoscută pentru că emitea prin eter, în vreme ce Radio Vacanţa de la Costineşti era faimoasă pentru libertatea ei. La Costineşti nu era în eter, era numai pe plajă, pe stîlpi – sigur că, cu timpul, erau mult mai mulţi stîlpi – şi, chiar şi aşa, ea este cea cu adevărat faimoasă, ea este „fenomenul” care se păstrează şi astăzi în memoria afectivă a multora. Iniţial, cum ţi-am zis, erau doi-trei stîlpi, apoi s-au ridicat vreo 50-70 de stîlpi – şi ei se duceau deja pînă aproape de epavă. Stîlpi din 30 în 30 de metri, cu câte patru difuzoare fiecare. Au fost difuzoare şi la terenurile de sport, dar nu se puteau păzi. Pe urmă au început să se fure boxe cu totul şi au mai rămas cîte două pe stâlp. Era singurul post de radio pe care îl ascultai fără să vrei. Tu, dacă erai pe plajă, ascultai chiar dacă nu îţi doreai. Cea de la Mamaia era instituţionalizată, a regimului, 100% controlată. Se asculta şi pe plajă, în zona sediului Radio Vacanţei Mamaia, dar şi la aparatele de radio, acasă. La Costineşti, era altceva, era multă libertate.
CP: Şi a cui era?
AP: Ţinea de BTT. Pînă să vin eu, erau numai oameni de la Radio România Tineret – oameni cunoscuţi în epocă. Începuse cam prin 1981, în orice caz, cu un sezon înainte de a fi venit eu la ei. Radioul de la Bucureşti a amenajat un ministudio de radio acolo, s-au antifonat două încăperi, s-au făcut dotări, mixer, magnetofoane, pick-up, microfoane, benzi, strictul necesar.
CP: 1981. În 1982 ai venit tu.
AP:Da. M-au rugat băieţii de acolo să vin să aduc şi să difuzez muzică. Asta înaintea revenirii de tot, adică şi la Vox Maris. Făceam naveta Jupiter- Costineşti. De altfel, tot radioul public trăia din muzica de la colaboratori, la muzica străină mă refer. Cum ziceam: din 1979, am devenit colaborator al Radioului Public. Vin paradoxurile. Nu mai aveam voie, fiindcă mă interzisese Securitatea, la Costineşti, dar aveam voie la Radioteleviziune. Pe urmă a fost invers: m-a interzis Radioul Public în 1984 – fiindcă au avut unii grijă să toarne că am soră în America, că sînt ungur, că sînt evreu – , dar aveam voie la Costineşti. Chiar sunt ungur (maghiara e limba mea maternă) . Din 1985 mi-au dat interdicţie în Radioteleviziunea Română. La Costineşti aveam voie deşi eram în direct. Nici nu se putea altfel, de fapt – tot ce se dădea acolo, era în direct. Tot ce era la Radioul Public era înregistrat, cu aviz, cu semnătură.
(foto stînga sus: la microfon, în Costineşti;
foto dreapta sus: împreună cu echipa Radio Vacanţa Costineşti, chiar în faţa intrării în studioul de radio
foto stînga jos: pe terenul de sport, în prim-plan, Andrei Partoş & Ioan T. Morar)
CP: Ce era, de fapt, acest Radio Vacanţa – de Costineşti? Cum ai caracteriza ceea ce era acolo?
AP: O staţie de radioamplificare bine pusă la punct, dar cu o funcţie socială şi culturală imense. Şi cu o faimă care a rezistat până azi – un argument în plus în favoare ideii că funcţia sa socială, culturală a fost îndeplinită. Chiar şi faptul că vorbim azi, după 25 de ani, despre acel fenomen, numit RVC, spune ceva.
CP: Cum era proporţia muzică românească –muzică străină?
AP: 7 la 3 sau 8 la 2 în favoarea muzicii străine. Aşa dădeam eu. Nici nu se cerea muzică românească prea mult, fiindcă publicul de Costineşti fiind, cum ţi-am spus, studenţesc şi tînăr, avea alte aspiraţii. Şi ele se reflectau şi în muzica difuzată, care le făcea plăcere. Acei tineri ascultau preponderent Radio România, dar şi Europa liberă. Evident – de aici, tendinţa de a cere muzică străină. Ce era intezis, aia se cerea. Semnalul de deschidere la Radio Vacanţa Mamaia, poate îţi aminteşti, era în patru limbi – cu româna, chiar cinci. Şi noi, la Costineşti aveam semnal de deschidere tot poliglot. Dorinţa de muzică internaţională era foarte mare. E legea compensaţiei. Ce se vedea la televizor, ce se asculta oficial?
CP: Care era echipa de acolo, de la Costineşti? Cum era desenată structura?
AP: Ei, structură! Iniţial, am avut la pupitru un „tehnic”, adus de Radio şi, tot de la Radio – de la Tineret – erau un redactor sau doi, plus reporter. Iar eu eram cel cu muzica. Pe urmă, s-a schimbat puţin alocarea – Costineştiul a asigurat un „tehnic”. Şi au rămas aşa: echipă constantă care începea sezonul cam în final de aprilie şi se termina cam în final de septembrie – cei doi „tehnici” (unul, Mihai Constantinescu, al doilea – Mihai Murat) şi cu mine. Eu vorbeam, eu dădeam muzică, iar ei erau la pupitru şi asigurau şi instalaţia tehnică. Am avut, pe diferite perioade, studenţi detaşaţi, ca reporteri, prezentatori, ca să ajute. Printre ei s-au aflat Marina Almăşan, Lilian Zamfiroiu, Simona Secherneş… Copii talentaţi!
CP: Cît dura emisia?
AP: Începeam la 9 dimineaţa, luam pauza la 13 . Când nu comutam la Radio Vacanţa Mamaia (cea mai comodă soluţie), ofeream concerte de prânz. O oră de Pink Floyd, o oră de Deep Purple şi multe alte recitaluri. Chiar şi muzică clasică. Se cerea şi Ravel cu „Bolero”! Am ajuns şi la faza în care Mihai Constantinescu găsise o şmecherie prin care se putea declanşa automat, cînd se termina o banda, pornirea altui magnetofon. Noi puteam lipsi atunci cele două ore. Veneam la 3 înapoi, de la 3 la 4 era un program de divertisment şi răspunsuri la mesaje. Multe anunţuri de întâlnire, multe concursuri de catrene, epigrame, cultură generală. De la 4 la 5 era celebrul „Telex Melody” – de altfel, era şi dimineaţa de la 11 la 12, celebru fiindcă înseamna că se făceau dedicaţii muzicale pe bune, nu ca acum. Citeam pe zi 40-50-100 de mesaje! Emisiunea se termina la 5 după amiaza, uneori şi la 6. Iar în timpul Serbărilor Mării, se prelungea programul; era cu totul altfel gîndit în acele zile speciale.
(la chitară – Alexandru Andrieş; cu microfonul întins, fostul preşedinte al ICR, Lilian Zamfiroiu, în mijloc: Andrei Partoş)
CP: Care apreciezi că a fost, înainte de 1989, perioada de glorie?
AP: Din punctul meu de vedere, e perioada 1983-1990. Hai să zic 1989, nu 1990. În 1990 m-a interzis noul regim de la mijlocul sezonului. Un director tehnic (nerestructurat încă) a considerat că iau prea mulţi bani, lucrând în două locuri, adică la RVC şi la Vox Maris. Aşa că m-am retras la Vox Maris ca să nu supăr clasa muncitoare! Au rămas la Radio oamenii de la Redacţia de tineret veniţi de la Bucureşti. Adică am terminat invers decât am început aventura RVC.
CP: Ce era magic, formidabil, electrizant, ieşit din comun?
AP: În primul rînd, sentimentul că trăim în altă ţară.
CP: Cînd mă pregăteam pentru dialogul meu, am plănuit să fac într-un fel încît să spui că era un fel de „altă ţară”. Ce fel de „patrie” era atunci Costineştiul şi Radio Vacanţa de acolo?
AP: Era multă libertate de exprimare acolo, multă libertate de acţiune. Eram, net, mult mai liberi acolo. Oamenii se distrau, oamenii uitaseră ce se întîmplă, uitau ce nu au voie. Oamenii au trăit atunci momente pe care nu întîmplător le amintesc şi astăzi, chiar cu riscul de a fi etichetaţi drept nostalgici. Nu, noi nu sîntem nostalgici după comunism, dar avem nostalgia unuia dintre puţinele locuri care se sustrăgeau comunismului, ceauşismului. Magia Radio Vacanţa de Constineşti era libertatea. Asta era! Acesta este un alt nume pentru ceea ce era acolo: libertatea! Oamenii nu îşi puteau imagina că vin de acasă, veneau din toate colţurile ţării, şi că vor găsi acea libertate acolo. O găseau şi se bucurau de ea enorm. Mulţi reveneau vară de vară. Imaginează-ţi: nu le venea să creadă că stau pe plajă şi, în timp real aproape, mesajele lor li se citesc pe un post de radio. Că aduc o poezie scrisă pe o frunză şi cineva o citeşte la microfon imediat. Acum pare puţin, pare neînsemnat ce spun despre aceste mesaje; atunci, în comunism, însemna enorm.
CP: Ce era „first class” atunci, acolo?
AP: Li-ber-ta-tea! Aerul libertăţii. Muzica, desigur. Serbările Mării, desigur. Se numeau, de fapt, Serbările Mării şi ale Tinereţii. În Costineşti, pe timpul unui sezon, erau, cred, cam 14 festivaluri. Şi asta, în sine, e „first class” – pentru că turiştii aveau film, aveau muzică, teatru, jazz, aveau Iosif Sava.
CP: Ce făcea Iosif Sava acolo?
AP: Pe lîngă faptul că avea întîlniri cu publicul iubitor de muzică clasică la sala din hotelul „Forum”, venea la Radio Vacanţa şi vorbea despre muzica pe care o prezenta. Mie mi-a reproşat de vreo două ori…
CP: Că dai prea puţină muzică clasică!
AP: Nu, nu aşa. Mai direct: că difuzez prea mult zgomot. Zicea, cu vocea sa inconfundabilă: domnle, am un mare respect pentru tatăl dumitale; datorită lui, eu am un fiu. Tata a fost ginecolog şi fiul lui Iosif Sava a venit pe lume ajutat de tatăl meu, datorită tratamentelor pe care le-a girat tatăl meu. Dar dai prea mult zgomot. Prea mult zgomot, omule! Domnul Sava înţelegea însă foarte bine ceea ce făceam acolo şi ne-am preţuit reciproc. Chiar a ţinut la mine foarte mult şi sînt bucuros că, în multe rînduri, drumurile noastre s-au întîlnit. Să revin la ideea de first class: tu, tînăr din Baia Mare, veneai la mare şi aveai şansa de a-i pune întrebări, în direct, cu el de faţă, lui Mircea Lucescu, să zicem. Făceam careu, puneam scaunele pe plajă, pe nisip şi dialogam folosind microfoanele Radioului. Se auzea discuţia pe toată plaja. Firesc, normal. Asta a fost, pentru acele vremuri, enorm. Vorbeau cu Patzaichin, cu Nicu Vlad, cu Dragomir Cioroslan, cu Carmen Bunaciu, marea înotătoare, cu mulţi, mulţi, mulţi alţii. Actori, regizori, caricaturişti, dirijori, scriitori ajungeau în contact cu publicul tânăr. Apăreau foi ale festivalurilor – bunăoară, „Secvenţa”, la Festivalul de film. Şi erau foi cu multe elemente subversive în ele, cu un aer al locului, de libertate. Circulau aceste foi ale festivalurilor ca pîinea caldă; se dădeau gratis, evident, şi erau foarte apreciate. Toate acestea la un loc, dar şi altele – pe care nu le-am amintit – dau un summum extrem de important şi de preţios în ordinea normalităţii, a libertăţii şi a excelenţei, dacă vrei. Unii veneau special pentru Festivalul fimului, alţii pentru jazz, alţii pentru galele rock. Făceam Gală rock. Cînd nu s-a putut cînta la 10 seara rock – fiindcă se dădea stingerea – am vorbit cu directorul şi i-am zis: tată, eu fac dimineaţă! El: cum adică să faci dimineaţă? Eşti dus? Şi am făcut Gală rock dimineaţa, am primit răsăritul de soare la Gala rock. Am făcut pentru asta o promovare cum scrie la carte, am insistat pe ideea că este pentru prima oară în România cînd se face o Gală rock la 6 dimineaţa şi am avut arhiplin Teatrul de vară. 3.000 de oameni! E o amintire foarte frumoasă .
(Cartea Recordurilor în original şi cîteva dintre paginile consemnate în aceasta)
CP: La „Serbările mării” erau, din cîte ştiu eu, şi probe mai ciudate…
AP: Daaa. Erau care mai de care mai ciudate. Probe care veneau din minţile noastre „bolnave”, ale băieţilor de la „Divertis” în primul rând…
CP: E adevărat ce se spune – anume, că Emil Boc a cîştigat o probă de stat în vîrful parului?
AP: Aşa spun mulţi. Dar erau multe probe atunci, eu nu îi ştiam pe toţi concurenţii şi, oricum, la vremea aceea, Boc nu era o persoană cunoscută sau, în orice caz, nu avea notorietatea pe care o are astăzi. Cred că era un simplu student.
CP: Dar era proba aceasta, nu? De stat în vîrful parului!
AP: Bineînţeles! Ţi-am spus că erau multe idei. Au stat mulţi în par. Trebuia să stai cît mai mult. Necoborînd, cîştigai. Veneau tot felul de oameni care încercau să te determine să cobori. Alţii aduceau mâncare, băutură ca să te susţină!
CP: Ore, nu?
AP: Ce, eşti copil? Zile, nu ore? Despre Boc se spune că a stat două zile. Dar erau şi altele, cel puţin la fel de trăznite. Căsătorii de probă pe durata Serbărilor. Se stătea la coadă pentru Certificat de Căsătorie temporară. Cristian Greţcu era ofiţerul Stării Civile. Alta: într-un cerc, un baiat şi o fată trebuiau să se deplaseze cele 48 de ore fără să iasă din acel cerc. Erau legaţi de cerc. Premiul era important la aceste jocuri. Un sejur în sezonul următor.
CP: Păi, şi? Cum? Aşa şi pe dincolo?
AP: Ei, dacă reuşeai să te menţii cu fata, fără să te cerţi, fără să ieşi din acel cerc, cîştigai concursul. Despre partea igienico-hormonală nu am informaţii. Aveam şi Cartea recordurilor. Cele mai lungi mustăţi, cel mai lung fir de păr de fată, de băiat, cel mai bun vorbitor de armeană, cel mai mare picior. Multe idei trăznite…
CP: Eraţi normali?
AP: Nu. Dar cine a spus asta? (rîde) Dar eram faini. Nu cred că trebuie să fi foarte normal, ca să faci ceva frumos…
CP: Nu cumva asta era, totuşi, normalitatea?
AP: Din punctul meu de vedere, da. Ba da. Asta era normalitatea. Şi joaca, jocurile noastre. Erau în interiorul libertăţii şi a aspiraţiilor noastre către libertate şi normalitate. Tocmai asta era normalitatea – credeam eu şi încă mai cred aşa ceva. Cartea Recordurilor, să mai spun şi acest amănunt, nu era valabilă doar în perioada Serbărilor Mării, ci şi în afara acestora. Aveam multe recorduri de omologat. (rîde) Aveam şi concurs de Miss în fiecare săptămînă. Şi gîndeşte-te că la fiecare dintre aceste concursuri asistau vreo 10.000 de oameni. Uneori, chiar şi 15.000 de oameni. Toate acestea făceau ca acest loc să nu semene cu nimic altceva. Să definesc libertatea acelui Costineşti îmi este, să ştii, aproape imposibil. Dar ştiu sigur că acolo, făceam şi făceai şi se făceau lucrurile pe care în restul anului şi în alte locuri nu le puteai face. Şi, încă o dată, pentru ideea de normalitate, asta însemna enorm.
CP: Cum era prezent acolo „Sistemul”? În ce forme?
AP: Era prezent. Ar fi în afara adevărului să pretind altceva. Existau anumite ritualuri ale ordinii. Exista un comandament – am şi făcut parte din el, la început. Dar, ca regulă, nu în formele opresive în care se simţea în afara Costineştiului şi în restul ţării. Din cînd în cînd, să zicem, „Sistemul” făcea cîte o razie ca să vadă dacă şi în ce fel sînt ocupate camerele; să ia pulsul „cultului blatismului”. Erau rare sancţiunile – au existat şi asemenea măsuri, nu neg asta. Ieşea uneori cîte o mică agitaţie, dar, de obicei, lucrurile se rezolvau mai lejer decît în alte contexte similare. Dar, în Costineşti, în ciuda acestor razii, blatismul nu se putea stîrpi.
CP: La Radio Vacanţa se pronunţa numele lui Ceauşescu?
AP: Eu, niciodată. Alţi colegi de-ai mei, poate că da. De pildă, atunci cînd făceau revista presei. Eu, cînd îmi venea rîndul să o fac, treceam direct la paginile de divertisment, culturale, de sport ş.a.m.d. Nu citeam pagina întîi niciodată. Dar cei care veneau, pe perioade scurte, detaşaţi la Costineşti, pronunţau aceste nume cînd făceau rubrica de actualităţi. Era obligaţia lor profesională. Au venit de la Bucureşti, de la Radioteleviziunea Română Jana Gheorghiu, Sorin Caracseghi, Mihai Tatulici, Ionel Stoica, George Enache, Florin Helmis, Cristian Unteanu, Costin Diaconescu şi alţii.
CP: Ce public avea acest Radio Vacanţa? Cît de mare?
AP:Toată plaja. Pe o serie, în jur de 15.000 de oameni deodată. 20.000 poate – în perioadele cele mai aglomerate Mulţi veneau din alte staţiuni doar ca să asculte!
CP: Veghea Securitatea şi acolo?
AP: Sigur că da. Îi simţeai că sînt acolo. Şi, cu toate acestea, nu puteau curma – şi nici nu cred că voiau aşa ceva – acel aer al normalităţii. Eu am avut 2-3 incidente cu ei. Unul, în slipi, a venit la mine să mă atenţioneze că am difuzat Phoenix, în condiţiile în care trupa era pe atunci interzisă. Eu i-am zis că nu am dat Phoenix, ci Mircea Baniciu. Dar nu l-am convins că spun adevărul şi nici nu îl spuneam, de fapt. Omul nu a fost insistent şi nici răzbunător. La plecare a venit, era în costum, la patru ace, şi m-a mai întrebat odată dacă am dat Phoenix. Am recunoscut – nu s-a întîmplat nimic după aia. Nimic în rău. Ăsta nu a fost rău. Alţii au fost mai duri. La o ediţie a Serbărilor am avut o secvenţă cu traseul lui Neptun prin ţările arabe. O aluzie la Ceauşescu – care se plimba des prin ţările arabe în acea perioadă. Neptun venea spre Costineşti. Era de fapt traseul lui Ceauşescu. Au făcut-o în primul rînd băieţii de la Divertis. Am înregistrat noaptea, ca să pot să ilustrez muzical fiecare ţară. Asta s-a dat dimineaţa pe post, înainte de sosirea lui Neptun în Costineşti. Băieţii m-au chemat şi mi-au cerut caseta. Eu le-am spus că nu există nici o casetă – că a fost totul în direct. Nu au primit nici o casetă – am şi distrus-o, de altfel. Au fost momente mai tensionate atunci. Probabil că ştiau că a existat o casetă. Culmea e, am aflat asta puţin mai tîrziu, că aveau camera chiar sub camera în care stateam eu la Costineşti. Caseta aceea a ars. Mihai a ars-o; cînd m-au chemat să mă ia la întrebări, i-am făcut semnul pe care îl convenisem împreună dacă apare vreun moment din ăsta, să o ardă. I-a dat foc. I-am anunţat şi pe băieţii de la Divertis – vedeţi că ăştia sînt şi pe urmele voastre, să aveţi grijă în Bucureşti (unde aveau spectacol peste două zile).
CP: Cum funcţiona cenzura acolo?
AP: Din punctul meu de vedere, nu funcţiona. Dar exista altceva: autocenzura fiecăruia. Cîtă libertate îşi lua fiecare. Unii, mai multă; alţii, mai puţină .
CP: Cum pregăteai ceea ce făceai acolo, pe post?
AP: Citeam tot ce apărea. Presă. Decupam articole simpatice sau măcar interesante. O fac şi azi. Aveam abonamentele mele la presă muzicală. Adunam cărţi umoristice, almanahuri. Muzica o procuram mereu, era un proces continuu. „Alimentam” şi achiziţionam în diverse moduri. Unul: cumpăram discuri de la oamenii care aduceau discuri din afară. Altul: de la Ambasada americană, benzile cu topurile lor de la Vocea Americii. Trei: primeam benzi din vreo 4-5 surse pe care le plăteam. Multă muzică „pe sub mînă”, cum se spune. Aveam multă muzică şi puteam să îmi fac multe benzi. Programul meu era făcut în aşa fel încît să nu repet două zile la rînd muzica. Aşa erau vremurile…Erau mii de piese în fiecare an. Plecam cu două maşini spre mare plin de bagaje; majoritatea erau încărcate cu benzi, casete, discuri. Lădiţe, cutii, multe bagaje. Ce poţi azi lua pe o unitate USB într-un buzunar, atunci luai, spre exemplu, cu două maşini.
(în 2011, la Mamaia)
CP: A fost aceea cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta?
AP: Cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase. Au mai fost şi altele. Şi cînd am făcut sport am avut perioade frumoase, şi în timpul facultăţii. Am făcut înot, polo şi, în paralel, scrimă. Cu primele două am prins lotul de juniori. Pînă la fracturile avute, la scrimă, la floretă mai precis, eram între primii 3-4 pe ţară la categoria mea de vîrstă (era prin 1962-63) Nu eram un fanatic al sportului ci doar un simplu pasionat; am mers mult pe talent şi nu prea munceam. Iar fără muncă nu ajungi la marea performanţă! Apoi, viaţa m-a dus în alte direcţii.
(în studioul de la Radio România Actualităţi, 2015)
CP: Ce hituri „rupeau” în verile de atunci la Radio Vacanţa?
AP: Pe ani, e greu să îmi amintesc. Dar am cîteva nume şi piese care mi-au rămas în memoria afectivă. Piese care au contat foarte mult vară de vară: Terry Jacks, cu „Seasons in The Sun” (deşi oamenii, doar în timp, au aflat că e, de fapt, o piesă tristă; e un cover după „Le Moribond” al lui J. Brel); Chris de Burgh – „Lady in Red”; Scorpions – „Holiday”; Pink Floyd – „Whish You Were Here” şi „Another Brick In The Wall”; The Eagles cu „Hotel California”, Black Sabbath cu „Paranoid” (eu o dădeam de 23 august!); Deep Purple – „Child in Time”; în iulie, în prima şi în ultima zi, Uriah Heep – „July Morning”, Rod Stewart- „Sailing”, Barry Ryan cu „Eloise”… Astea erau de referinţă, erau valabile şi difuzate permanent. Sau „Sebastian” cu Steve Harley & Cockney Rebel. Deşi nu era o piesă neapărat de radio – era lungă, 8 minute şi ceva – lumea era încîntată să o audă. Era o feerie pe plajă. Eu făceam, în fiecare vară, un Top Nostalgic; aici, fiecare piesă se putea dedica. De exemplu, Stevie Wonder – „I Just Called To Say I Love You” mi-a făcut, trei veri la rînd, record de dedicaţii. Am dat-o de zeci, de sute de ori. Sau Lionel Richie – „Hello”. Sau, la greu, Elvis. Sau Jimie Hendrix cu „Hey, Joe” ,dar şi Bob Marley „Could You Be Loved”…Multe cu Smokie, Boney M, Demis Roussos, A. Celentano sau Ricchi e Poveri…toate genurile, stilurile
CP: Veneau ştabi acolo, la Radio Vacanţa?
AP: Da. Deşi locul lor era la Neptun. Veneau mai curând ştăbuleţi.Odată, ţin minte, a venit şi Nicu Ceauşescu.
CP: A vorbit la Radio Vacanţa Costineşti?
AP: Nu. Dimpotrivă. Uite, întîmplare 100% adevărată: a venit în slipi, a vrut să intre în studio. Noi aveam o uşă care izola studioul, pe care scria că e interzisă intrarea în costum de baie. S-a conformat. A fost, atunci, decent. Nicu Ceauşescu nu a intrat.
CP: Eşti nostalgic după acele vremuri? Cum te uiţi, cînd priveşti în spate, către acel Costineşti?
AP: Cu mare bucurie mă uit. Cu o imensă satisfacţie că am fost parte din ceea ce s-a întîmplat atunci, acolo. În bine. Nostalgic? După bucuria şi frumuseţea de acolo? Nu după comunism, în nici un caz după comunism. Pentru mine, acel Costineşti e minunat şi iremediabil pierdut. În acelaşi timp, este locul în care aş fi putut trăi o veşnicie, cu vîrsta pe care o aveam atunci, nu cu cea de acum…
Andrei-Eugen Partoş este născut la Braşov. Locuieşte în Bucureşti de peste 60 de ani şi se ocupă de presă muzicală lansând revistele Metronom, Pop, Rock & Sport , Pop Rock & Show, Vox Pop Rock, toate după 1990.
Rubrici şi apoi emisiuni radio a realizat din 1979. A fost realizator şi prezentator la Radio Vacanţa Costineşti, dar a activat şi ca DJ în numeroase discoteci, cea mai importantă fiind Vox Maris din Costineşti. În ultimii 13 ani produce şi prezintă emisiunea „Psihologul muzical” la Radio România Actualităţi în fiecare noapte de vineri. Profesia de bază este cea de psiholog ( a absolvit Facultatea de Filosofie, secţia Psihologie în 1974). De informaţia muzicală, de comentarii şi cronici se ocupă în continuare pe site-ul www.andreipartos.ro şi pe pagina de Facebook – „Psihologul muzical”.
