Oamenii trecutului

Faptul că istoricii sunt obligați prin natura subiectului lor să “negocieze” constant cu timpul este o evidență. Natura acestei relații, modul în care este rezolvată într-o epoca sau alta, la un autor sau la celălalt, mecanica raporturilor dintre timp și temporalitate, sunt însă mai puțin transparente, chiar și pentru ei înșiși. Oamenii nu sunt făcuți să perceapă timpul în mod direct, folosindu-și simțurile, așa cum percep alte  realități fizice care-i înconjoară. Anticii greci credeau că dintre toate proprietățile timpului nu putem sesiza decât ritmul, pe care au încercat să îl transfere în ritmurile compoziției narative sau în ritmurile sociale ale riturilor.  Într-o tentativă asemănătoare, contemporanii lor chinezi sperau să folosească ciclicitatea și ritmul ritului pentru a îngheța timpul într-o buclă eternă. Respectarea riturilor celor din vechime, ne spune Confucius însuși, garantează capacitatea absolută de anticipare: “… vom ști și peste o sută de generații ce va urma”[i].  Și totuși, nu ne putem sustrage constatării că nu avem decât un control înșelător asupra prezentului, iar viitorul rămâne enigmatic. Se pare că nu putem conta decât pe trecut, dar și la acesta avem un acces limitat de capacitatea propriei memorii, selectivă prin definiție și depozitată într-o manieră misterioasă pentru cei mai mulți, într-un loc din care amintirile, invocate sau provocate, răsar după logica lor proprie. Grecii antici știau aceste lucruri și s-au străduit odată și încă odată, prin eșecurile celor mai admirabili eroi în fața încercărilor timpului, să își explice diferența dintre zeii care stăpânesc prezentul cunoscând viitorul și muritori, care nu primesc decât un acces fragmentar, prin intermediul oracolelor care, mai întotdeauna, îi împing pe calea greșită.

Istoricii au ambiția să pună în ordine memoria umanității, să o așeze în ordinea cronologiilor pe care le-au inventat și pe care le completează cu acribie. De unde rezultă, de exemplu, interesul tenace al istoricilor pentru dezastre. Mai ales prăbușirile, ajută mult la cronologie: căderea Romei, căderea Constantinopolului, căderea Zidului – prăbușirile ne dau multă satisfacție metodologică. Caracterul lor de “moment” și nu de “proces” ne dă speranța secretă și vinovată că vom reuși, în cele din urmă, să disciplinăm măcar trecutul într-o schemă simplă și logică a succesiunilor semnificative. Desigur, după atâtea generații de istorici profesioniști știm că este o ambiție irealizabilă. Nu numai viitorul, dar nici trecutul nu este unul singur și, orice am face, se sustrage cumva, undeva, eforturilor noastre.

Transformarea materiei fluide a timpului într-un subiect de analiză istorică este o provocare cu miză autoexploratorie, care mă împinge inevitabil spre două constatări. Prima, este legată de importanța faptelor: pentru un istoric timpul prinde consistență numai odată ce este “populat” cu informații despre existența și deciziile oamenilor unei epoci. A doua, conectează timpul cu spațiul, din analiza căruia preluăm cel mai adesea noțiuni și reprezentări. Nu întâmplător David Lowenthal s-a oprit la frumoasa formulă a lui Leslie Hartley, “trecutul este o țară străină”. În definitiv, Herodot a intuit-o primul și a urmat-o fără ezitare, căutând să recupereze trecutul printr-o călătorie. Aici se potrivește și povestea (istoria) pe care vreau să v-o spun, venită din alt trecut, al altei tradiții istoriografice, care a dus propria bătălie pentru stăpânirea timpului. Cam în epoca în care Herodot își făcea “ancheta”, la celălalt capăt al lumii, în China preimperială, trecutul tocmai devenea o dimensiune de sine-stătătoare a realității, cu propriul corp savant gata să-l studieze.

Înainte de Sima Tan și de mai celebrul său fiu, Sima Qian, studierea trecutului era deja importantă în educația literaților chinezi. O cronică numită a “Primăverii și Toamnei” (Chunqiu) sea afla în centrul acestor preocupări. Originea ei este controversată, iar prin tradiție îi este atribuită lui Confucius însuși, care, în calitate de responsabil al arhivei regale, ar fi pus în ordine cronologică însemnări făcute timp de trei secole (VIII-V î.Hr.) de către funcționari însărcinați să consemneze toate evenimentele importante la care asistau. Privind mai îndeaproape, descoperim că aceștia din urmă nu sunt simpli cronicari oficiali, așa cum vedem la curțile occidentale. Misiunea lor este diferită, pentru că specialitatea lor este alta decât a „confraților” europeni: sunt experți în divinație, care notează evenimentele prezentului pentru a descifra în ele semnele viitorului[ii]. Mai degrabă decât să le ofere stăpânilor lor modele exemplare din trecut, care să le ghideze comportamentul și deciziile, sunt reputați pentru capacitatea de-a întrevedea viitorul. Știm, de altfel, povestea unui asemenea “istoric“, aflat întâmplător în tabăra unui general ambițios, care îi cere să-i spună cât timp a mai rămas până la căderea dinastiei. Ambițiosul nu a primit, însă, răspunsul căutat. Nu pentru că divinatorul nostru nu l-ar fi știut (ceea ce, desigur, era cazul) ci pentru că a decis să-i refuze orice asistență care i-ar fi putut fi utilă: “Prințul nu mi-a pus întrebarea corectă (…) dar nu am îndrăznit să-i contrariez opiniile.” (Chunqiu-Zuozhuan, V,16)

Acești ritualiști ai epocii preimperiale se consideră și sunt considerați veritabili stăpâni ai timpului, prin timp înțelegând în primul rând viitorul, pe care puternicii vremii îl scrutează cu îngrijorare sau, după caz, cu nerăbdare, dar pe care specialiștii în divinație îl apără cu gelozia celui care simte că știința pe care o deține îi conferă o formă specifică de autoritate. Știința lor despre viitor depinde, însă, de prezent, iar prezentul nu poate fi separat de spațiul în care se petrec evenimentele. O particularitate a acțiunii cronicarilor este faptul că nu pot nota faptele decât dacă se află la fața locului. Iată de ce îi vedem mereu în mișcare, alergând să ajungă cât mai repede acolo unde ceva important s-a petrecut, să își facă notițele înainte ca distanța în timp să sporească. O practică nu tocmai ferită de pericole, mai ales atunci când ești posedat de conștiința superiorității științei pe care-o stăpânești și a importanței misiunii pe care-o urmezi. Cunoaștem povestea unei întregi familii de cronicari decimată de respectul pentru regulile profesiei (Chunqiu-Zuozhuan, IX, 25). Un ministru și-a ucis regele și i-a uzurpat tronul, iar cronicarul a mers la curte pentru a nota acest lucru, acolo unde s-au petrecut faptele. Urmarea, nesurprinzătoare, a fost executarea funcționarului. Fratele său, care-i împărtășea profesia și misunea, a mers și el la curte, pentru a face aceeași notă și a avut aceeași soartă tragică. Un alt frate a preluat misiunea, numai pentru a sfârși în același chip. În fine, mezinul a mers și el la curte și, plictisit, impresionat sau poate convins de-atâta stăruință, noul suveran a renunțat să mai împiedice consemnarea propriei culpe. Povestea nu se oprește aici, pentru că un al cincilea cronicar-divinator intră în scenă: responsabilul dintr-o provincie vecină, aflând de soarta primilor colegi, ajunge el însuși la curte și își anunță intenția de a nota ceea ce era de notat și nu se întoarce acasă decât după ce află că lucrul era deja împlinit. O poveste despre curaj, despre sacrificiu, dar nu despre martiriul unor istorici aflați în luptă cu adversitățile politice, ci al unor sacerdoți aflați într-o misiune sacră.

Marcate pe plăcuțe de bambus, notele acumulate în secole erau păstrate în legături care adunau laolaltă evenimentele unui an. Cel mai probabil în secolul al V-lea î.Hr., Confucius însuși (sau un contemporan al său) le-a copiat în ordine cronologică și a constituit astfel prima succesiune de fapte așezate după ani, sezoane, luni și zile. Numai că, la distanță de secole de momentul în care-au fost compuse, aceste note nu mai erau imaginea prezentului sau a trecutului imediat. Pentru prima oară literații chinezi se aflau în fața unei reprezentări materiale a trecutului, nu un trecut mitic, imprecis, ciclic, ci unul compus din fapte umane, atent așezate într-o ordine lineară.

Acesta este trecutul pe care, începând cu Sima Qian, istoricii chinezi se străduiesc să îl reconstituie, păstrând singura legătură concretă pe care o mai au cu predecesorii lor specialiști în divinație: pasiunea pentru precizia cronologică. În rest, odată cu descoperirea trecutului, viitorul a devenit tot mai puțin o preocupare pentru istoriografia tradițională, fiind detronat în favoarea valorii de exemplaritate atașată lecțiilor istoriei de către moraliștii epocii imperiale. Prezentul a continuat să fie consemnat, uneori cu riscul vieții (Sima Qian însuși a trecut foarte aproape de acest pericol și nu s-a salvat fără sacrificii), dar relația activă cu spațiul s-a pierdut, odată ce misiunea istoricului este mai puțin dependentă de evenimentul imediat. Ce-i drept, istoricii, chiar și Sima Qian, încă mai călătoresc, dar de această dată în stilul lui Herodot, în căutarea trecutului din inscripții, monumente și istorii locale, nu într-o vânătoare pentru a garanta acuratețea prezentului.

Povestea descoperirii trecutului prin intermediul operei unor oameni care consemnau prezentul pentru a anticipa viitorul rămâne, totuși, semnificativă pentru noi. În pofida tuturor dezmințirilor, a tuturor explicațiilor raționale, jocul dintre trecut și prezent rămâne ascuns undeva în relația dintre istoric și societate, ba chiar în forul interior și rar dezvăluit al istoricului însuși. Putem anticipa viitorul cunoscând mai bine trecutul? Sunt științele istorice o poartă deschisă către futurologie? Nu, nu sunt. Și totuși, nimic nu ne poate împiedica să sperăm că ar putea fi așa.

[i] Confucius, Analecte (trad. Florentina Vișan), 1995, Humanitas, București, p. 84.

[ii] Cf. Leon Vandermeersch, Wang dao ou la voie royale, 1980, EFEO, Paris.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *