Istoric al Revoluției franceze, fin observator al democrației devenită, după propriile mărturisiri, marele subiect al existenței sale, membru al Partidului Comunist Francez în anii ‘50, François Furet a avut de mai multe ori utopia pe agenda sa intelectuală. Nu pentru că ar putea trece drept un teoretician al ei sau, încă și mai puțin, ca unul dintre apologeții ei. Niciuna dintre cărțile sau studiile sale nu tratează acest subiect de-a dreptul. Într-o singură conferință, pronunțată la Lisabona în mai 1997, cu numai câteva săptămâni înainte de moartea sa, abordează chestiunea în mod direct[1]. Mai mult, adversarii săi de stânga și de extrema dreaptă au făcut din Furet un lichidator al utopiei, atribuindu-i responsabilitatea de a fi devitalizat stânga de una dintre principalele sale surse de energie atunci când i-a cerut să renunțe la visele și proiecțiile imaginare pentru a se concentra asupra realității de care se îndepărtase. Dacă este incontestabil faptul că, începând din anii ‘70, Furet a devenit un critic al utopiei, înțeleasă ca o fantasmă politică mereu contrazisă de istorie, fie prin monștrii pe care i-a creat – utopia văzută ca un moment al gândirii în care rațiunea somnolează -, fie prin neîmplinirea promisiunilor sale, istoricul întreține totuși cu ea relații complexe, care nu se pot reduce la o respingere disprețuitoare. Ca să ne convingem e suficient să ne aplecăm mai îndeaproape asupra operei sale de istoric al politicului, așa cum s-a cristalizat ea începând din anii ‘70.
Comunismul ca utopie
François Furet a scris puțin despre adeziunea sa la comunism, care a durat de la sfârșitul anilor 1940 până în ultimii ani ai deceniului următor. Nu ne este, prin urmare, ușor să definim natura comunismului său. Totul indică, însă, că asemenea multora dintre contemporanii săi, tineri intelectuali, istorici sau sociologi, angajați ca și el în rândurile PCF, asocia comunismul cu un ideal științific mai degrabă decât cu spiritul utopic, în orice caz atât cât tradiția marxistă a timpului o putea concepe, anume ca o acțiune fundamentată înainte de toate pe concepția unei societăți desăvârșite, în care și-ar găsi rezolvarea toate contradicțiile societății liberale. Marxismul acestei generații de intelectuali este în primul rând un marxism de observație și de analiză, mai puțin un marxism profetic. Cei care-l frecventau în epocă l-au cunoscut ca un stalinist consecvent și peremptoriu care, deloc surprinzător, interpreta societatea comunistă ca un viitor rezultat din legile istoriei și din raporturile de producție. Astfel, utopia nu era adversarul științei, ci se putea deduce din aceasta.
Să ne întoarcem, așadar, spre ceea ce Furet a scris ulterior despre comunism, într-o critică pe care a diseminat-o progresiv și care și-a găsit punctul de maximă afirmare în Trecutul unei iluzii. Titlul anunță un veritabil program, o anchetă asupra istoriei relațiilor țesute între intelectualii europeni și “ideea comunistă” în secolul XX. Aceasta din urmă este, așadar, definitiv clasată în categoria “iluziilor“, cu alte cuvinte a viselor inaccesibile, a aparențelor înșelătoare și, fără îndoială, a utopiilor deșarte. Trebuie spus, totuși, că aceste formule nu sunt foarte răspândite în opera lui Furet, care alege termenul “iluzie“, preluat în mod explict de la Freud, preferându-l rudei sale marxiste “ideologie“, chiar dacă uneori îl utilizează și pe acesta.
Există, așadar, pentru Furet, utopie în comunism (marxism) și, dacă da, ce fel de utopie? I se întâmplă, chiar dacă rareori, să vorbească despre “utopia comunistă“. În comunism utopia devine “criminală“, termen pe care îl folosește pentru utopie și atunci când evocă derivele democrației[2]. Utopia comunistă este aproape de religie prin forța psihologică a devoțiunii pe care o pretinde. În Trecutul unei iluzii, Furet afirmă că ideologia comunistă solicită “o investiție psihologică asemănătoare celei a credinței religioase“[3] iar capitolul al patrulea al lucrării se intitulează semnificativ “Credincioșii și dezamăgiții“. El conferă utopiei o nuanță afectivă și chiar funcțională similară celei a unei religii care se poate lipsi, însă, de transcendență. Această intepretare a comunismului, prezentă în tradiția anticomunistă și care îl plasează într-o continuitate antropologică prin care se manifestă nevoia umană de credință, revine frecvent în analiza făcută lui Furet. Este adevărat, pe de altă parte, că înșiși marii utopiști ai secolului al XIX-lea erau deopotrivă preocupați de știință și de religie.
Ceea ce a conferit mult timp forță comunismului, spune Furet, permițându-i să reziste în ciuda tuturor adevărurilor ieșite la iveală despre diferitele sale încarnări, pretutindeni în lume, a fost faptul că dispune de o dublă natură, fiind deopotrivă o realitate istorică (imperfectă și criminală) și o utopie: comunismul, scrie el, “s-a îngrijit să rămână o utopie devenind, în același timp, Stat. De aici și obligația de a-și camufla realitatea, pentru a rămâne o “idee“; și tot de aici rolul jucat de ideologie în funcționarea și în propaganda sa.“[4] Utopia este așadar plasată în vecinătatea ideii, a abstracției, a ideologiei disimulatoare și a programului care trebuie mereu realizat cu toate că rămâne irealizabil.
Conform lui Furet, bolșevicii ruși au fost, spre deosebire de revoluționarii de la 1789, excelenți tacticieni, dar jalnici strategi, cât timp viziunea lor despre viitor era complet utopică, noțiune pe care trebuie să o înțelegem, odată mai mult, în sens negativ: utopia apare ca o forță spirituală purtătoare de erori, aflată la originea unei bruscări a istoriei care generează crime atroce. Bolșevicii reușeau să anticipeze excelent viitorul imediat, pe care îl știau plin de tragedii și presărat cu posibile accidente de parcurs. Anticipările lor istorice pe termen lung erau, însă, dezastruoase[5]. În același timp, Furet recunoaște în ambele revoluții acțiunea utopiei:
“Încrederea nelimitată în acțiunea istorică, care arde cu flacăra sa cea mai aprinsă în anii dictaturii iacobine, conduce revoluționarii francezi la obiective utopice, precum regenerarea umanității. Condamnată să se prăbușească sub greutatea istoriei reale, așa cum s-a văzut după Thermidor și sub Napoleon, această speranță mesianică a supraviețuit totuși evenimentelor în timpul cărora s-a format, ca o promisiune universală de salvare, pur si simplu reportată spre viitor. Aici se găsește legătura sa cu bolșevismul (…)“[6]
Să remarcăm, așadar, că utopia nu este proprie doar stângii sau extemei-stângi. Furet reia aici, în privința acestui subiect ca și în altele, analizele lui Tocqueville. Curentele politice de dreapta sunt și ele bântuite de reprezentări ale viitorului în răspăr cu mersul istoriei și care nu conduc decât la violență: și ele au recurs, în felul lor propriu, la ceea ce am numit mai sus o “bruscare“ a istoriei. După Revoluție, dreapta legitimistă a cultivat utopii retrograde, dornică să ofere viitorului calitatea unui trecut depășit prin mișcarea însăși a istoriei. Această utopie nu este mai puțin distructivă decât cea a unor dintre revoluționari și au în comun ceea ce pare să fie principala caracteristică a utopiilor contemporane în ochii lui Furet: negarea istoriei și a perpetuei sale incertitudini.
Pretențiile științifice și realiste ale comunismului în versiunea sa marxistă erau, totuși, enorme. Părinții fondatori, Marx și Engels, nu stigmatizaseră oare pe mulți dintre predecesorii lor, socialiști, colectiviși sau comuniști, reproșându-le gândirea utopică? Sistemele lor se descompuneau sub fermitatea faptelor pe care le descoperea noua știință a capitalului. Ori, remarcă Furet, asistăm în mod bizar la Marx, și chiar mai mult la succcesorii săi, la o revenire a utopiei. Aceasta din urmă rezultă din contradicția nerezolvată dintre istoria concepută ca produs al mișcării generate de determinisme de nedepășit și voluntarismul politic redus uneori la pur subiectivism, așa cum a fost cazul bolșevicilor. Aveau nevoie să forțeze istoria, pentru că aceasta rezista în fața voinței oamenilor. Au avut nevoie, așadar, ca utopia să rămână de această parte a mișcării socialiste și nu pe versantul său reformist, unde se dezvolta un soi de chietism politic, jucând cu diferitele posibilități pentru a încerca să atingă tința dorită.
Intelectualii, prin vocație mai înclinați spre abstractizare decât guvernanții, au fost vectorii cei mai activi ai utopiei: ce altceva au fost primii bolșevici decât o mână de intelectuali aduși la putere de circumstanțe cu totul particulare? Pentru Furet, responsablitatea intelectualilor este uriașă pentru rătăcirile sângeroase ale utopiei. În locul unei treziri la rațiune, ei au dat viselor, aspirațiilor confuze, imaginației dezlănțuite, o semnificație politică și o prezentare formală care a luat uneori aspectul unui gen literar și care a făcut din utopie un puternic actor social și politic. Iată de ce Trecutul unei iluzii, marea carte testamentară a lui Furet, nu este o istorie propriu-zisă a comunismului, ci un studiu al relației pe care acești prelați ai săi au avut-o cu utopia comunistă.
Democrația ca utopie
Pentru Furet, comunismul a fost întotdeauna una dintre patologiile democrației. În aceasta din urmă se afla sursa derivelor sale. În ea nu încetează să prolifereze o utopie pe care istoricul o analizează metodic, în siajul observațiilor lui Tocqueville. Această utopie este cea a egalității, transmisă cu forță și eficacitate în ideea comunistă care aspiră să o împlinească prin atingerea unui nou stadiu istoric, care să îl depășească pe cel obținut prin Revoluția franceză. Analiza cea mai bine conturată se găsește în importanta conferință de la Lisabona pe care am evocat-o deja. Găsim aici o reflecție cu privire la caracterul utopic al democrației, pe care Furet o sugerase în calitate de istoric al Revoluției, dar pe care o lărgește tot mai mult cu observații privind democrația postrevoluționară, în Europa și în Statele Unite.
Furet remarcă faptul că cele două revoluții, franceză și americană, diferite în multe privințe în derularea lor istorică, împărtășesc, totuși, aceeași tentație artificială pe care o putem ușor califica drept utopică: “Ideea de desprindere de trecut exprimă în ambele cazuri artificialismul modern, obsesia de a construi societatea în loc de a o considera ca pe un dat de ordin natural sau divin, fondarea asocierii exclusiv pe consimțământul liber al membrilor ei“.[7]
Urmându-l pe Tocqueville, Furet amintește că inima utopiei democratice bate pe soclul unei egalități care nu cunoaște limite. Democrația aduce cetățenilor certitudinea că drepturile lor sunt egale și că nimeni nu poate fi discriminat. Declarația franceză a drepturilor omului introduce, desigur, “interesul comun“ ca unică excepție justificând eventualele inegalități. Formulă discretă, de altfel, care contrazice istoria democratizării societăților occidentale în care egalitatea nu a încetat să se afirme ca lege și ca profeție a națiunilor moderne. Ori, fiecare remarca faptul că această egalitate se lovește întotdeauna de inegalitățile reale, produse de cealaltă latură a programului democratic: libertatea. Utopia democratică ajunge în acest punct la punctul său de tensiune major și, uneori, la eșec atunci când cedează sub greutatea nemulțumirilor pe care nu încetează să le producă: “Pe parcursul acestor interogații în jurul chestiunii centrale a democrației moderne, suntem în mod necesar obligați să constatăm distanța dintre așteptările pe care aceasta le suscită și soluțiile pe care le găsește pentru a le realiza. Există un punc abstract în spațiul politic în care se întâlnesc cea mai completă libertate și cea mai deplină egalitate, reunind astfel condițiile ideale ale autonomiei; dar acest punct, societățile noastre nu îl vor atinge niciodată. Societatea democratică nu este niciodată suficient de democratică, iar partizanii săi sunt și criticii săi, mai numeroși și mai periculoși decât adversarii pe care îi are. Promisiunile sale sunt, într-adevăr, nelimitate, libertatea și egalitatea, pe care nu le putem face să domnească împreună și care sunt, poate, chiar ireconciliabile de o manieră durabilă, în societatea indivizilor. Ea expune toate regimurile politice democratice nu doar la un exces de demagogie, dar și la reproșul constant de a fi infidelă valorilor pe care se fundamentează. “[8]
Aceasta este configurația, foarte particulară, care caracterizează lumea modernă în comparație cu societățile Vechiului Regim, mult mai stabile. Iată de ce societățile contemporane sunt cu deosebire sensibile la utopie, cu condiția să acordăm acestui termen, susține Furet, “un sens ușor diferit de cel pe care îl avea în trecut. “ Utopia timpurilor democratice aparține unei “categorii inedite până la Revoluția franceză. Ea poate fi și livrescă, așa cum o atestă atâtea opere politice ale secolelor XIX și XX, dar nu este niciodată plasată în afara timpului și a spațiului; dimpotrivă, ea caută să ia în stăpânire timpul – devenit “istorie“ – și se încarnează într-un teritoriu. A rupt toate legăturile cu speranța religioasă și nu caută fericirea umanității decât pe pământ. Emoțiile care o locuiesc sunt de ordin politic; ele se alimentează din frustrările generate de ambițiile democrației. “[9]
Are utopia un viitor?
Dacă pasiunile egalitare animă fără întrerupere sufletul democrației, pasiunile revoluționare, dimpotrivă, îi par lui Furet că se află la capătul suflării. Moarte sau somn? Întrebare nu încetează să îl urmărească pe istoric și să-i hrănească melancolia politică (care se deosebește de natura sa mai degrabă veselă) în ultimii ani ai vieții. Eliminarea pasiunilor politice poate fi oare imaginată ? Rămâne democrația viabilă și în absența pasiunii care i-a dat naștere, începând cu cea mai importantă dintre ele: utopia egalității? Furet nu crede că este posibil. El a susținut în mai multe rânduri că sfârșitul utopiei comuniste nu poate însemna și dispariția totală a spiritului utopic, tocmai pentru că democrația are în natura sa tendința de a-și produce propria critică în numele propriilor idealuri. Omul democratic nu putea renunța la ideea unei alte societăți, chiar dacă nimic, în starea de fapt a lumii în anii 1990, nu anunța această societate în maniera escatologică ce anima în secolul al XIX-lea pe socialiști, pe anarhiști și comuniști. Toți dispuneau atunci de puterea speranței: “Suntem cu toții puțin deprimați de caracterul prozaic al vieții noastre politice, dar ar fi prea trist să ne gândim că omul nu se poate pasiona decât pentru utopii sângeroase. “[10]
Chiar și înainte de-a publica Trecutul unei iluzii, carte care se încheie cu astfel de întrebări, François Furet multiplică articolele și conferințele pe această temă, arătându-se în culmea melancoliei. Totul se petrecea ca și cum fostul comunist nu se putea consola de dispariția unui regim ale cărei convingeri le-a împărtășit și le-a combătut succesiv. Finalul ideii comuniste în uniformă sovietică închidea definitiv o epocă, dar nu punea în nici un fel capăt mersului ideii democratice care va da naștere, în mod necesar, unor noi speranțe. Dar de ce tip? Și în ce privință? Nimeni nu poate ști. Desigur, vechile utopii pe care s-a bazat stânga de la Revoluția franceză încoace și încă și mai mult de la cea din Octombrie, nu mai au niciun viitor. Speranța unei societăți post-capitaliste nu dispăruse, însă: “Sunt convins că societățile în care trăim sunt inseparabile de o viziune, de recursul la o altă societate“, spune el în fața participanților la un colocviu organizat la Sofia în jurul Trecutului unei iluzii, participanți care tocmai ieșiseră din experiența comunistă. În fața aceluiași auditoriu preferă să sublinieze, însă, incertitudinea viitorului : “Pentru mine, unul dintre aspectele pozitive ale prăbușirii comunismului este faptul că o epocă atât de îndelungată a primit lovitura de grație, faptul că o idee absurdă, care a domnit atât de mult timp a primit, într-adevăr, o lovitură mortală. Astfel, lumea în care trăim devine mai complicată, mai dificilă, pentru că viitorul a redevenit un soi de tunel întunecat; cu toții avansăm, facem ce putem, dar consecințele actelor noastre sunt incerte, nu le putem anticipa în cea mai mare parte, iată de ce fiecare trebuie să fie modest, să cultive în el-însuși această virtute, atunci când mânuiește ideile și crede că a reușit să înțeleagă ceva. Aceasta este înțelepciunea mea, în câteva cuvinte. “[11]
Va relua aceeași temă, care îl preocupă până la obsesie, folosind aceleași cuvinte și formule, în conferința de la Lisabona din mai 1997:
“Comunismul nu a conceput niciodată alt tribunal în afară de cel al istoriei, și iată că a fost condamnat de istorie să dispară în totalitate. Eșecul este, așadar, indiscutabil. Putem însă conchide, oare, că trebuie să alungăm categoric utopia de pe scena publică a societăților noastre? S-ar putea să ne grăbim, pentru că acest lucru ar însemna să distrugem, totodată, unul dintre marile resorturi ale civismului. Pentru că, dacă ordinea socială nu poate fi decât ceea ce este, la ce bun să ne mai străduim? Apusul ideii comuniste a închis sub ochii noștri calea cea mai largă oferită imaginației omului modern în privința fericirii colective. Dar el a agravat, în același timp, deficitul politic ce caracterizează, de la originile sale, liberalismul modern. (…) Istoria a redevenit acest tunel în care omul se angajează în întuneric, fără să știe unde îl vor conduce acțiunile sale, nesigur pe destinul său, deposedat de siguranța iluzorie a ceea ce face. Cel mai adesea privat de Dumnezeu, individul democratic vede clătinându-se pe soclul său, în acest final de secol, divinitatea istorie : o angoasă pe care va trebui să o conjure. Or, el se găsește în fața unui viitor închis, incapabil să contureze fie și vag orizontul une alte societăți decât cea în care trăim, pentru că orizontul acesta a devenit aproape imposibil de cuprins cu gândul. Este suficient să privim criza în care se află limbajul politic în democrațiile de astăzi, pentru a înțelege. Dreapta și stângă încă există, dar sunt private de referințele lor, poate chiar de substanța lor: stânga nu mai știe ce este socialismul, iar dreapta, lipsită de argumentul său cel mai bun, anti-comunismul, caută ceva care să o distingă. Scena politică din Franța sau Italia oferă bune exemple pentru a ilustra această situație. Cât va dura ea ? Căderea comunismului va priva, oare, pentru mult timp, politica democratică de un orizont revoluționar ? Mă voi despărți de dumneavoastră cu această ultimă întrebare. “[12]
Iată, deci, europeanul de la sfârșitul secolului XX rămas fără viitor, după ce timp de două secole sau mai mult nu încetase să țeasă pânza unui viitor organizat în jurul speranței unei umanități reconciliate. Nu este mai puțin adevărat că dorința de-a avea o “societate dreaptă“, inerentă pasiunii democratice, “va supraviețui morții comunismului“.[13] Furet nu se înscrie, așadar, în perspectiva hegeliană sau kojeviană a finalului istoriei, nici în cea a filosofului și economistului Francis Fukuyama, colegul său de la Universitatea din Chicago, a cărui carte publicată în 1992, Sfârșitul istoriei, a cunoscut un succes mondial. Încă din vara lui 1989 revista The National Interest publica un articol al lui Fukuyama pe această temă. Commentaire l-a tradus în toamna următoare. Chemat să se pronunțe asupra tezelor neo-hegeliene ale lui Fukuyama, Furet spune: “ Ceea ce se sfârșește este “istoria“ cu I mare așa cum a imaginat-o marxismul în secolul al XIX-lea și varianta sa marxist-leninistă din secolul al XX-lea: anume, ideea conform căreia capitalismul este condamnat prin propriul mecanism de funcționare să dispară și să dea naștere unui nou tip de organizare socială, bazată pe abolirea proprietății private. De un secol și jumătate stânga europeană, chiar și atunci când nu era comunistă, a trăit cu ideea “științifică“ după care socialismul ar succeda capitalismului, iar dictatura proletariatului, democrației pluraliste. “[14]
Trebuie să acceptăm dispariția acestei configurații ideologice, dar nu și a istoriei :
“Astăzi nu mai văd nicăieri partide care să lupte în numele unui orizont post-burghez. Nu văd motivul pentru care am numi lucrul acesta sfârșitul istoriei, pentru că nimeni nu este obligat să fie hegelian sau kojevian. Va exista o istorie după cea a noastră – chiar și dacă a noastră, mai exact cea care a început acum două sau trei secole în Europa – ne pare acum “închisă“. Numai că această istorie care va veni este imprevizibilă. Este deja un progres faptul că am renunțat să o anticipăm, pentru a ne consacra efortului de-a o explica. “[15]
Într-un interviu pe l-a acordat la scurt timp după dispariția lui Furet, Paul Ricoeur evocă scrisorile pe care le primise de la acesta și în care istoricul se îngrijora pentru soarta pasiunilor revoluționare. Ce supapă ar mai putea găsi acestea ? Democrația îi părea că a devenit prea procedurală și insuficient de entuziasmantă. În acord cu Ricoeur, estima că exersarea libertăților publice în absența pasiunii risca să conducă democrația la sufocare.
Cum poate fi reanimată o democrație devenită placidă și a cărei anemiere îi amenință însăși existența? Cum poate fi implicat cu noi mize în dezbaterea publică un tineret dezabuzat care și-a pierdut încrederea în participarea politică? Acestea sunt unele dintre întrebările care îl preocupau pe Furet după prăbușirea marilor pasiuni politice. “Reinjectarea interesului pentru dezbaterea publică“ nu putea fi, totuși, făcută cu orice preț: “Dacă ar fi vorba despre relansarea vechilor pasiuni revoluționare sau ale religiilor istoriei, intelectualii francezi au făcut deja prea mult și, chiar atunci când refuză să se supună examenului de conștiință, sunt mereu în gardă. Dacă ar fi vorba să fie oferite spre admirația militanților exemple din teatrul național, precum Republica iacobină sau părinții fondatori ai Republicii a treia, această revenire în urmă propusă societății, sentimente și virtuți atât de diferite de ale noastre, nu ar părea decât un bricolaj de conjunctură, fără legătură cu realitatea și fără credibilitate istorică. Adevărul este că, privați de utopie, prea dezrădăcinați de trecut pentru a ne găsi acolo modele, suntem condamnați să trăim în lumea în care trăim. “[16]
[1] François Furet, “Démocratie et utopie“, conferință susținută la Lisabona, 28 mai 1997, Arhivele François Furet, CESPRA, EHESS.
[2] François Furet, “L’énigme de la désagrégation communiste“, Le Débat, nov.-dec. 1990, reluat în Fr. Furet, Penser le XXe siècle, Paris, Robert Laffont, “Bouquins“, 2007, p. 422.
[3] Fr. Furet, Le Passée d’une illusion…., Paris, Robert Laffont/Calmann-Levy, 1995. P. 14.
[4] Idem, p. 315.
[5] Fr. Furet și Denis Richet, La Révolution, t. 1: des états généraux au 9 thermidor, Paris, Hachette, 1965-1966, p. 137.
[6] François Furet, “Démocratie et utopie“, conferință susținută la Lisabona, 28 mai 1997, Arhivele François Furet, CESPRA, EHESS.
[7] François Furet, “Démocratie et utopie“, conferință susținută la Lisabona, 28 mai 1997, Arhivele François Furet, CESPRA, EHESS.
[8] Idem.
[9] Idem.
[10] Les guetteurs du siècle, emisiune de Jacques Chancel, France Inter., 19 martie 1995, Inathèque.
[11] Colocviul “Recherches sur l’époque communiste. A propos du livre de François Furet “Le passée d une illusion: essai sur l’idée communiste au XXe siècle“, Sofia, 12-13 aprilie 1996, transcrierea dactilografică a dezbaterilor, Arhiva François Furet, CESPRA, EHESS. Cf. Actelor publicate în Divinatio, 5, primăvara/vara 1997.
[12] François Furet, “Démocratie et utopie“, conferință susținută la Lisabona, 28 mai 1997, Arhivele François Furet, CESPRA, EHESS.
[13] Fr. Furet, “Dialogue sur la signification et la nature du communisme“, Commentaire, sept. 1995, p. 102.
[14] “The Tyranny of Revolutionary Memory“, Fictions of the Revolution, interviu Fr. Furet, CESPRA, EHESS.
[15] Document neidentificat și nedatat (probabil notițe pentru un interviu destinat unui jurnal străin), arhiva Fr. Furet, CESPRA, EHESS.
[16] “Un entretien avec François Furet“, Jean-Marie Colombani și Pierre Lepape, Le Monde, 19 mai 1992.
Christophe Prochasson ne-a oferit spre publicare textul pe care l-a prezentat în calitate de keynote speaker la Conferința ISCH, Time and “Culture/Temps et Culture”, 7-11 septembrie 2015, București. Sunt incluse aici și câteva fragmente din recenta sa monografie, Les Chemin de la mélancolie, François Furet, Stock, 2013.
