Stau singur.
Sunt departe
atât de departe
de bolta de vie
de copacii
copilăriei mele
de florile de rostopască
ce-mi creșteau lângă garduri
de aerul răcoros de sub streașină
departe de mine…
departe de tine…
departe de tot
ceea ce cândva
țineam atât de strâns în mână
să nu-mi scape cumva.
Pretutindeni
în toate colțurile zării
își întinde
brațele lungi
seara.
Se-adună norii
se-ntunecă cerul
acoperind stelele
cu o manta de tăcere.
La apus văd explozii
pe cer.
La zenit
norii negrii
mă-mbracă
în întuneric
iar ploaia o să-mi cadă
încet peste creștet
să mă spele
să mă curețe
de tot ceea ce nu am fost în stare
să fac până acum.
