P.P. Carp şi demonul lucidităţii

Spre a relua melancolica formulă imaginată de Stefan Zweig, P. P. Carp este un om al unei lumi de ieri care a dispărut, lasând în urma ei doar umbra unor capiteluri şi memoria îndepărtată a calmului şi stabilităţii ce păreau că îi prevestesc imortalitatea. Deja, la 1919, când moare în România Mare, Carp este supravieţuitorul excentric izolat într-un peisaj care nu mai are nimic familiar pentru el. Germania a pierdut războiul, în vreme ce prudenţa junimistă este abandonată în favoarea exproprierii şi votului universal masculin. Carp este, la clipa dispariţiei sale, deja un vestigiu al unui univers anacronic.

Dacă ar fi să căutăm demonul care l-a locuit pe Carp în lunga sa carieră politică, una care se suprapune peste destinul Vechiului Regat, acesta ar fi demonul lucidităţii. Ca şi Gelu Ruscanu,Carp a fost un camilpetrescian conservator care a văzut idei. În cazul său, acţiunea publică a fost subordonată acestei căutări, implacabile, a ideilor chemate să ordoneze societatea. Preeminenţa inteligenţei şi culturii a fost temelia pe care s-a ridicat viaţa sa. Luciditatea a fost combustibilul care i-a oferit energia de a merge, până la capăt, chiar şi atunci când totul părea să se năruie în jurul lui. Luciditatea lui Carpo a avut o nuanţă de tragedie greacă. Carp s-a dorit a fi o Cassandră. Dar cea mai importantă dintre profeţiile sale, cea legată de Marele Război, a fost infirmată. Cu toate că, peste două decenii, Imperiul Rus revenea, în chip stalinist, spre a bântui România întregită.

Oratorul şi ideile sale

Carp a fost, în această epocă de oratorie parlamentară, oratorul prin excelenţă. Moşttenirea sa, ca a atâtora dintre contemporani, este suita de discursuri rostite în hemiciclu. Camera şi Senatul sunt incinta în care persuasiunea şi ironia sa casantă au tronat,suverane, vreme de decenii. În acest gen literar, Carp a excelat, iar excelenţa sa a dat naştere unor fraze care par dăltuite în bazalt. În orice antologie oratorică, Carp figurează ca un centru al canonului. Demonul lucidităţii care l-a locuit a dat viaţă momentelor în care inteligenţa sa a lovit, neiertător, fără a fi atentă la contexte şi împingându-l spre marginalitate şi eşec. Alocuţiunea ocazionată de scandalul “ Tramvaielor” ilustrează această strategie a adevărului integral.

Oratoria lui Carp a fost, până la final,un vehicol care a purtat idei. respingând demagogia, refuzând să se adreseze masei, privind cu indiferenţă vulgul care vociferează, Carp a avut profilul de marmură al unui patrician roman. Ideile pe care le-a rostit nu au fost niciodată ambigue. Ele au fost acel miez politic al junimisnului, faţă de care Carp a rămas fidel, indiferent de oscilaţiile politice. Oratoria lui Carp a fost un exerciţiu de frazare destinat să educe publicul. Naţiunea politică a Vechiului Regat era cea adunată în Camere. În mijlocul acestui public restrâns şi educat s-a desfăşurat întreaga sa carieră. Din clipa în care a pronunţat discursul “ Erei Noi”, Carp şi- a etalat orgoliul de doctrinar. Ambiţia sa a fost, invariabil, fondată pe acest demon al lucidităţii. Acolo unde alţii au preferat să flateze,Carp a ales formula lipsită de ambiguitate. Pasiunile contemporanilor săi i-au fost străine.Poziţia sa în chestiunea antisemitismului este de o claritate ireproşabilă. Duhurile telurice ale urii nu l-au bântuit niciodată.

Luciditate şi singurătate

Organicitatea a stat în centrul viziunii sale intelectuale şi politice. Liberal- conservator, afin cu spiritul unor Burke sau Guizot, Carp a crezut în capacitatea inteligenţei şi a spiritului critic de a îndruma şi canaliza evoluţia unei societăţi. Refuzul revoluţiei, al egalitarismului şi al utopismului decurgeau din această opţiune în favoarea prudenţei şi gradualismului. Subdezvoltarea nu se poate şterge cu bagheta magică a demagogiei consolatoare. Este nevoie de un travaliu atent şi discret, de răbdarea reformatorului ce examinează nuanţe şi imaginează soluţii. “Reacţionarismul “ său nu a fost decât expresia acestui ataşament faţă de moderaţia nespectaculoasă a inteligenţei politice. Descentralizarea şi meritocraţia au fost pilonii viziunii sale despre România şi viitorul ei.

Conacul lui P. P. Carp

Carp a ales să vadă şi să rostească adevărurile incomfortabile pe care alţii au evitat să le spună, spre a nu jigni pudoarea naţională. Junimismul său a a însemnat nu doar primatul spiritului critic, dar şi inflexibilitatea ce i-a dăruit singurătatea anilor din urmă. Alţii, precum Lascăr Catargiu sau Ion C. Brătianu, nu au avut scalpelul intelectului său, dar au excelat în arta guvernării şi a compromismului. În termenii impactului concret, moştenirea lui Carp este una marginală. Ideile pe care le-a apărat nu au devenit cu adevărat realitate. “ Era nouă” nu s-a materializat în Vechiul Regat. La 1914/ 1915, germanofilia sa l-a situat, dramatic, în contra curentului. Paradoxal, profeţiile sale invalidate la 1918 nu au încetat să ne urmărească. Rusia lui Putin este la fel de ameninţătoare ca şi Rusia ţarilor de care P. P. Carp se temea atât.

Luciditatea suicidară a lui Carp nu este o virtute politică în sine. Dar ea este legatul său pentru cei de astăzi. Curajul rostirii adevărului, contrariind înclinaţia demagogică, iată calitatea pe care P. P. Carp a posedat-o, în cel mai înalt grad. Junimismul său este testamentul moderaţiei şi al gradualismului. În România de astăzi, umbra lui Carp are majestatea unui umbre venerabile, pe care o putem invoca, în ceasuri de îndoială.