Cunosc două pelicule românești care au abordat lumea balcanică văzută ca lume ”pe dos”, fascinantă prin spectacolul marginalității arogante, prin tribulațiile absurdului dus la paroxism și prin alunecarea sinuoasă pe linia subțire dintre tragedie și comedie: capodopera lui Lucian Pintilie din 1981, De ce trag clopotele, Mitică?, și mai discretul Cuibul de viespi, filmul lui Horea Popescu, din 1987. Ambele au exploatat la maxim, cu instrumente cinematografice, ceea ce Vasile Alecsandri, Anton Pann, Nicolae Filimon, Caragiale (Ion și Mateiu), Tudor Mușatescu, Alexandru Kirițescu, Eugen Barbu, Ștefan Agopian et alii au făcut, în literatură: proiectarea unei geografii a carnavalului permanent, a răsturnării tuturor ierarhiilor, a morții eludate prin râs și printr-o nebună poftă de viață.
Aferim se înscrie în aceeași categorie, plasând o poveste de tip road movie mult mai înapoi decât precedentele sale — în 1835, într-o Valahie aflată plină epocă orientală. Regizorul Radu Jude, împreună cu scenaristul (și infatigabilul prozator) Florin Lăzărescu și cu istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu au reconstruit tabloul vintage al unei lumi care seduce prin firescul umanității. Intriga (un zapciu, Constandin, împreună cu imberbul său fiu, Ioniță, caută călare, până departe, pe Carfin, un rob țigan fugit de pe moșia boierului Iordache Cândescu) nu-i decât prilejul unui panopticum autohton, contemplat printr-o arheologie autoreferențială (s-a filmat alb-negru). Toate mijloacele filmului contribuie la autenticitatea unei fresce sculptate în detaliu: costumații și decoruri adecvate (remarcabile, ambele — păduri și turme sudice, giubele, veste și anterie fanariote, cămeșoaie de in și zdrențe de cârpe, modeste colibe rurale, târguri animate, hanuri petrecărețe, bâlciuri pestrițe și mizere corturi țigănești), tipologie convingătoare (popi ignoranți și hâtri, polițiști perseverenți și doborâți de stenahorie, boieroaice liubove peste măsură, marghioale trupeșe și gata de împreunări plătite, țărani șireți, ”cioare” și ciorpandeli inteligenți), replici care alcătuiesc, lexicografic și expresiv, background-ul unui timp al legendelor mișcătoare, al zicerilor oable și al înțelepciunii arhaice. Bogăția paremiologică și ironia argotică a dialogurilor împletesc, ca-ntr-un multicolor covor persan, fragmente din vechi cântece de manea, din texte biblice și din romane populare (Alexandria), dar și ecouri ale unor mari evenimente istorice (luptele cu turcii și muscalii) și ale unor spații profund diferențiale (Viena, Lipsca și Paris, în relatările pícaro-ului Carfin). Lumea ”pe dos” capătă, astfel, savoarea livrescă a unei povești care nu rămâne la cruzimile unei epoci când țiganii erau robii deplini ai boierilor și erau vânduți precum vitele, când ciuma făcea ravagii prin sate, când biserica tolera antisemitismul, violența conjugală și adulterul masculin, când relativismul moral nu părea să afecteze în vreun fel educația parentală și mentalitarul comun. E adevărat, puiul de țigan își face o reclamă sfâșietoare, la iarmaroc, ca să fie cumpărat; tatăl plătește la han pentru ca fiul să fie inițiat sexual de o cunoscătoare; preoții înjură de dracul, zapciii acceptă mita, țăranii sunt prizonierii sărăciei, țiganii care caută libertatea sunt biciuiți sau castrați. Dar toate acestea se întâmplă într-o lume în care patologia societății nu avea deloc atributele normalității: curajosul zapciu Constandin e bătrân și șchiop; fiul său, potențial dorobanț, e slab, efeminat și milos; boieroaica lui Iordache e topită sexual după robul ei, Carfin; bătaia conjugală și corupția clericală sunt subiecte ale spectacolelor de marionete, în târguri; evreul e dușmanul ancestral al creștinilor; atotputernicul boier e tradus în amor, are o țigancă de iatac și dispune după bunul plac de viața celor de pe moșia lui (inclusiv de soarta nevestei); mănăstirile au, la rându-le, robi; turcii și rușii dețin autoritatea politică. Suntem la marginea civilizației europene, unde ”tout est pris à la légère”, după vorba lui Poincaré. Într-o astfel de lume, râsul, bătaia, promiscuitatea și vorba fără perdea se împacă excelent cu accesele duioase de melancolie, cu impulsurile samaritene și cu resemnarea în fața suferinței, a nedreptății și a morții. De aceea, spun încă o dată, filmul lui Radu Jude degajă o profundă dragoste de oameni și de viață, în ciuda cruzimii pe care o ilustrează. Personajele sale centrale, un tată la marginea bătrâneții și un fiu gata de inițiat în tainele marilor căutări, sunt implacabil tarate și ivite într-o lume greu de asimilat tocmai fiindcă nu e pur maniheistă, ci dimpotrivă, e un Isarlâk, o raia azvârlită ”pe șes veșted, cu tutun,/la mijloc de Rău și Bun”. În ciuda a tot caraghioslâcul, cei doi eroi se salvează prin umanitatea lor firească și împăcată, prin speranța în săvârșirea dreptății și a unui viitor mai bun. Semnificativă e, în acest sens, secvența redundantă care-i proiectează călare, minusculi, pe imensa câmpie pe care o străbat, inexorabil, singuri sau cărându-și prada. Și-au făcut datoria, au înfruntat necunoscutul, au prins fugarul, au împlinit pitacul, vor încasa banii și-l vor mulțumi pe boier. Dar existența însăși și lumea largă, ambele la fel de misterioase, de imprevizibile și de copleșitoare așteaptă să fie înfruntate, în continuare. Cu aceleași speranțe, cu aceeași perseverență, cu același curaj, cu aceeași conștiință că, adesea, florile au spini și că, uneori, drumurile sunt presărate cu tigve.
Halimá valahă și eastern balcanic, bijuterie din cuvinte și imagini, scoasă direct din besacteaua frumos lucrată a unei epoci revolute, Aferim confirmă, deopotrivă, atât versatilitatea unui regizor cunoscut prin cu totul alt fel de pelicule (mă gândesc la Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Lampa cu căciulă sau O umbră de nor), cât și talentul unui scenarist lansat deja ca mare prozator (dacă nu i-ați citit, încă, povestirile și romanele, faceți-o!). Pentru Aferim se poate spune, circular, pre graiul fanariotesc: aferim!
