M am întors în baracă. Toți erau lungiți pe priciuri, doar Efremov ședea cu mîinile pe sobița călîie și și întindea fața spre căldura ce dispărea, temîndu se să și îndrepte spinarea, să se desprindă de sobă.
— De ce nu aprinzi focul ?
Se apropie plantonul.
— E rîndul lui Efremov! Brigadierul a spus: să meargă unde poftește, de acolo să ia, numai să fie lemne. Oricum, n o să te las să dormi. Du te pînă nu se face prea tîrziu.
Efremov ieși încetișor pe ușa barăcii.
— Unde e pachetul tău ?
— A fost o greșeală.
Am dat fuga la magazin. Șaparenko, responsabilul cu magazinul, era încă la muncă. Înăuntru nu mai era nimeni altcineva.
— Dă mi pîine și unt.
— Ai să mă bagi în mormînt.
— Păi plătesc cît trebuie.
— Mă vezi plin de bani? zise Șaparenko. Ce poate să mi dea un „fitil“ ca tine? Ia pîinea și untul şi șterge o repede de aici.
Am uitat să i cer zahăr. Unt – un kilogram. Pîine – un kilogram. Mă duc la Semion Șeinin. Șeinin, pe care la acea vreme încă nu l împuşcaseră, fusese colaborator al lui Kirov. Cîndva lucraserăm împreună în aceeași brigadă, dar soarta ne despărțise.
Şeinin era în baracă.
— Hai să mîncăm. Avem unt și pîine.
Ochii înfometați ai lui Șeinin străluciră.
— Caut imediat niște apă clocotită…
— Da’ nu ne trebuie!
— Nu, vin acuși.
Şi dispăru.
În aceeași clipă cineva mă lovi în cap cu ceva greu, iar cînd mi am venit în fire și am sărit în picioare, traista nu mai era. Toți ceilalți rămăseseră la locurile lor se uitau la mine cu bucurie răutăcioasă. Distracția era de prima clasă. În asemenea cazuri, bucuria era dublă: în primul rînd, cuiva i se întîmpla ceva rău, în al doilea rînd nu i se întîmpla lui. Asta nu era invidie, nu…
N am plîns. Noroc că rămăsesem în viață. Au trecut treizeci de ani de atunci și încă îmi mai amintesc cu precizie baraca scufundată în semiîntuneric, chipurile înrăite bucuroase ale tovarășilor mei, lemnele ude pe pardoseală, obrajii palizi ai lui Șeinin.
M am dus din nou la chioșcul de alimente. N am mai cerut unt și n am mai întrebat de zahăr. Am cerșit niște pîine, m am întors în baracă, am topit zăpadă m am apucat să fierb prunele uscate.
Baraca dormea: gemea, sforăia tușea. Trei dintre noi fierbeau pe sobiță fiecare ce avea: Sințov fierbea o coajă de pîine păstrată de la dejun ca s o mănînce cleioasă și fierbinte, iar pe urmă să bea lacom apa de zăpadă, acum clocotită, cu miros de ploaie de pîine. Iar Gubariov – dibaci norocos – îndesa în castron niște frunze de varză degerată. Varza mirosea ca cel mai gustos borș ucrainean! Iar eu îmi fierbeam prunele uscate din pachet. Nu ne puteam abține să nu ne uităm în vasul celuilalt.
Cineva împinse și deschise larg ușile barăcii. Dintr un nor de abur înghețat se iviră doi militari. Unul, mai tînăr, era Kovalenko, coman¬dantul lagărului, celălalt, mai vîrstnic, era Riabov, comandantul minei. Riabov era încălțat în niște burki de aviator, în cizmele mele! Mi am dat seama cu greu că mă înșelasem: burki erau totuşi ale lui.
Kovalenko se repezi la sobă agitînd un tîrnăcop pe care l adusese cu el.
Varlam Şalamov, „Povestiri din Kolima”, volumul 1,
Traducere din limba rusa si note de Ana Maria Brezuleanu si Magda Achim, Polirom, Iaşi, 2015
— Iarăși gamele! Vă arăt eu gamele chiar acum! Vă arăt eu cum să faceți mizerie!
Kovalenko răsturnă gamelele cu fierturi – de coajă de pîine, de frunze de varză, de prune uscate – și găuri cu tîrnăcopul fundul fiecărui vas.
Riabov își încălzea mîinile la burlanul sobei.
— Dacă sînt gamele înseamnă că aveți ce fierbe, rosti sentențios şeful minei. Să știți că ăsta e semn de bunăstare.
— Dacă ai fi văzut ce fierbeau ei în ele, spuse Kovalenko călcînd în picioare castroanele.
Cei doi superiori plecară, iar noi ne am apucat să ne reparăm gamelele distruse și să recuperăm resturile: eu – poamele, Sințov – coaja de pîine informă muiată bine, iar Gubariov – bucățele din frunzele de varză. Am mîncat totul pe loc, așa era cel mai sigur.
Am înghițit cîteva poame și am adormit. Mă învățasem de mult să adorm înainte de a mi se încălzi picioarele. Pe vremuri nu puteam, dar experiența, experiența… Somnul a fost ca o uitare de sine.
Viața se întoarse ca un vis. Ușile se deschiseră din nou: rotocoale albe de abur ce se întindeau iute pe podea pînă în peretele îndepăr¬tat al barăcii, bărbați în scurte albe îmblănite, ce duhneau de noi ce erau, și încă ceva nemișcat, dar viu, care horcăia, prăbușit pe jos.
Nedumerit, dar într o atitudine politicoasă, plantonul stătea plecat în fața cojoacelor albe ale șefilor de echipă.
— E omul vostru ?
Supraveghetorul arătă spre ghemul de trențe murdare de pe jos.
— Este Efremov, răspunse plantonul.
— De acum o să știe ce înseamnă să furi lemnele altora.
Efremov a zăcut multe săptămîni alături de mine pe prici, înainte de a fi luat în zona pentru invalizi, unde a murit. Îl loviseră „la măruntaie“ – maeștri în treaba asta erau destui în mină. El nu se plîngea, zăcea și gemea încetișor.
1960
