Sau “Prozac se întoarce”. Sau despre rația de bucurie. Sau despre bucuriologul de serviciu. Sau despre tehnici la îndemînă de a deschide ochii, mintea și a nu refuza bucuria (acesta este îndemnul explicit ori subcutanat pe care îl regăsim în fiecare texte al cărții de față). Sau despre jubilotecă. Este o a doua carte dintr-un duo tematic minunat, rar și pilduitor.
Se cheamă “Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeții” și continuă “Prozac. 101 pastile pentru bucurie.” Toate – cele aproximativ 200 de texte – scrise și “bibilite” de extraordinara Adriana Babeți. Este ceva rar, cum spuneam, într-un demers publicistic/editorial precum acesta – căci nu sînt multe textele în publicistica de la noi care să vorbească (elegant, elevat, cu ton firesc) despre versantul luminos al lucrurilor, despre partea tonică a vieții (fie ea viață culturală sau chiar și mai mult decît atît). Și este ceva adînc pilduitor –fiindcă, în imensitatea de nevroze publice și publicate, în avalanța de negații, de polemici joase, în inflația de scandaluri (multe, fără mize adevărate; scandaluri de dragul scandalurilor, scandaluri care se hrănesc din alte scandaluri…), un asemenea volum, ca și acela care îl precedă și cu care e atît de strîns înrudit, arată că “se poate”. Că se poate ieși din “coma indiferenței”, cum inspirat formulează undeva în carte chiar autoarea. Și chiar mai mult decît atît: că se poate ieși din pînza de paianjen a negației și din frenezia demolării. Prozac I & Prozac II sînt două cărți pilduitoare și care pot fi luate ca avînd valoare de precedent. Rețeta lor – nucleul lor solid – se poate replica și, de fapt, e sănătos să fie replicată. În multe feluri, este foarte bine ca duhul lor să fie dus mai departe.
A propos de rețetă: ne spune că nu ar schimba nimic și, de altfel, nici nu schimbă nimic. Ce este, așadar, prozacul? Mai precis, ce e prozacul care produce într-un fel aceste două cărți? Iată, în cuvintele Adrianei Babeți: “Prozacul poate fi un fel de ascunzătoare, un adăpost, scrin sau sertar, unde își găsesc loc tot felul de bucăți literare mici, prozacele sau prozulanele, ca niște nasturi desperecheați, mosoare, resturi de panglici. Sau mai bine așa: prozacul e un soi de scriitor pe care, nu știu de ce, îl văd ca pe un gonac ce hăituiește proza”.
Casetă tehnică. Textele care dau grosul volumului “Prozac 2” au fost publicate în “Suplimentul de cultură” (pe durata a trei ani, între 2009-2011), la rubric, de regulă săptămînală, initial intitulată “Secretul Adrianei”, apoi “Prozac”. “Tot ce povestesc acolo (mici întîmplări, întîlniri, surpriza unor spectacole, cărți, vorbe sau gesturi) avea menirea să dezvăluie cum bucuriile mărunte, iscate de frumusețea și bunătatea lumii aproape la tot pasul (och de văzut să fie!) ne pot scoate din întristare și lehamite, din plictis și urît.”
La pagina 80 și încă un paragraf pe următoarea, Adriana Babeți descrie cum ar arată, pentru domnia sa, o zi perfectă. Începutul: “o zi de vis (rămasă acolo, în vis) ar arăta cam așa pentru scriitorul care credeți că sunt. Să mă trezesc devreme (pe la 7), să fie vară, cald, senin și soare mult. Să ies înfășurată într-un halat ușor pe o terasă (nu mai spun cum aș vrea să arate, dar neapărat cu un parasolar mare, în dungi alb cu galben), să-mi pironesc ochii în curtea înverzită și înflorită în timp ce stau comod într-un scaun, să beau cafea fără zahăr, cu puțin lapte și să mănînc pîine neagră prăjită, să încep să citesc ce-am scris cu o zi înainte, să corectez cu pix roșu, să-mi placă ce-am făcut și să mă las moale pe spătar cu un zîmbet satisfăcut și cam tîmp. Să nu se audă nimic altceva decît zumzetul bondarilor și ciripitul unor păsări. Apoi..” Restul,la pagina 80 a cărții. Pentru dumneavoastră, cum ar fi un asemenea zi? Primele 80 de pagini ale cărții nu sînt făcute din însumarea “prozacelor” ori a “prozulanelor” din “Suplimentul de cultură”, dar ne dau multe chei de lectură și interpretare pentru restul paginilor cărții. Dar aceste prime 80 de pagini și, probabil, mai ales alte primele două texte incluse în acest calup oarecum distinct – “Grădina părăsită” și “Cheia de sticlă” – ne mai spun și altceva. Sau ne mai promit și altceva. Calupul acesta se cheamă “Maculator”. “În maculator îți încercai puterile cu un exercițiu sau o frază pînă îți ieșeau”, spune Adriana Babeți, încercînd să explice rostul acestor pagini de introducere în Prozac 2. Prozac, să ne amintim, care “e un soi de scriitor pe care, nu știu de ce, îl văd ca pe un gonac ce hăituiește proza”. Să zicem, cu temei, că paginile din “Maculator” promit o proză de mari dimensiuni. Să ne amintim ceea ce spunea Adriana Babeți într-un minunat interviu pe care l-a acordat chiar acestui portal: “Ce n-aş da să pot spune (oare peste câţi ani?) că romanul la care am început să scriu e cartea vieţii mele!” (http://www.lapunkt.ro/2015/03/10/despre-femei-curajoase-despre-bucuriologie-si-despre-un-nou-roman-interviu-adriana-babeti/)
Și, pînă la romanul promis, romanul așteptat, să citim această carte; eventual, fie și pe sărite, să o recitim. Și, mai ales, să ne bucurăm! E, la suprafaţa acestor texte, dar si în adîncimea lor, în „capilarele” lor, şi, desigur, în spatele lor, multă bunătate, multă generozitate, multă înţelepciune. Încă o dată: să ne bucurăm de această carte!
