Horia-Roman Patapievici, “Partea nevăzută decide totul” (3)

De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din raţiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-şi recunoască rădăcinile creştine şi, în acelaşi timp, refuză să pună Islamului problema libertăţii, în ciuda faptului că Europa modernă este consecinţa discuţiilor legate de raportul dintre religie publică şi libertate politică.2 Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creştini? Oare aceşti oameni, care sunt ucişi pentru că sunt creştini, nu au şi ei dreptul de a fi protejaţi, în compasiunea noastră, de ideea universală de drepturi ale omului?

De ce ar fi protejaţi întemniţaţii suspectaţi de terorism, dar nu creştinii? Este ca şi cum, în ochii sensibilităţii morale ai presei care refuză să facă o ştire din uciderea creştinilor, dar e obsedată de condiţiile improprii de detenţie ale celor suspectaţi de terorism, a fi creştin înseamnă a fi mai puţin om. În ochii lor, creştinismul este un defect, o formă de descalificare umană. E ca şi cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticreştin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciţie a unui stat autoritar, trebuie să fie forţa de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ţine de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia faţă de creştinism, o fobie atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar şi cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuvântul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.

Am pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-şi recunoaşte originile creştine. Este, alături de insensibilitatea presei occidentale faţă de persecuţiile la care sunt supuşi creştinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox este că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, şi cu atât mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieşim din zona lor şi ne îndreptăm spre zona majorităţilor tăcute.

Horia-Roman Patapievici, “ Partea nevăzută decide totul”, Humanitas, 2015

Asupra acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor europeni de a introduce o referinţă explicită la creştinism în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi în Proiectul Tratatului instituind o Constituţie europeană), s-a aplecat un eminent specialist în drept constituţional, Joseph H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constituţia europeană (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna, 2003). Născut în 1951 în Africa de Sud, educat în Israel, Olanda şi Marea Britanie, Weiler a fost profesor la Florenţa, Michigan şi Harvard, este în prezent titularul catedrei Jean Monnet de drept european de la New York University şi ţine cursuri la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) şi Copenhaga. O strălucită carieră universitară internaţională – de „evreu rătăcitor“, cum singur îşi caracterizează, cu un surâs, viaţa publică.

Partea-nevazuta-decide-totul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *