Despre ceea ce s-a întîmplat în vara lui 2012, adînc-nefiresc, cu democrația fragilă din România s-a scris mult prea puțin. În mod aparte, cu excepția unor reacții punctuale venite dinspre partea bună și tot mai stingheră a mass-media, s-a scris ridicol de puțin de pe poziții de bună credință despre sensurile de profunzime ale foii de parcurs care a însoțit demersul de suspendare (reușit) și cel de demitere (nereușit) în care țintă supremă a fost Traian Băsescu. De cîteva zile însă, avem un text de amploare și de mare intensitate pe care momentul mai mult decît scrict politic pe care l-am traversat în 2012 îl merită din plin. Acesta îi aparține lui Horia-Roman Patapievici și este inclus în cea mai recentă carte a redutabilului eseist și gînditor, “Partea nevăzută decide totul”.
Se numește “Spiritul și legea”, a apărut în premieră într-o foarte prestigioasă revistă olandeză condusă de unul dintre ultimii mari umaniști ai Europei, revista “Nexus”, tutelată de Rob Rieman, cel care ne-a dat, și într-o ediție românească, o minuată carte despre noblețea spiritului. “Spiritul și legea” ocupă cam o treime din cartea invocată mai sus – ar sta, lejer, și drept conținut exclusiv pentru o carte separate. Pentru, zic eu, Cartea despre 2012 – necesară, de discutat cu atenție, de reflectat în marginea ei inclusiv într-un sens practic, pentru a nu mai repeta ceva atît de odios pentru ideea de stat de drept și de democrație liberală.
Despre precedentul moment cu care vara lui 2012 are destul asemănări de familie – suspendarea aceluiași personaj politic din primăvara anului 2007 în condiții legale semnificativ comparabile cu cele, tot în sens legal, din 2012 – există o carte care pune cadre solide pentru o discuție adecvată despre acel prim moment. Cheia de lectură pentru Suspendarea I este resentimentul. Iar volumul, apărut la Curtea Veche, se cheamă “Anatomia resentimentului”. Încă e în librării – e de citit ori de recitit. De reflectat, bunăoară, la această frază a unuia dintre autorii incluși în această antologie, Vl. Tismăneanu: “Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratării, al eşecului, o invidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, descoperă.”. La Suspendarea II o lectură în această direcție – a unei practici a resentimentului – nu este deloc deplasată (și 2012 a oferit un festival al resentimentelor etalate de multe relee intelectuale, politice, la nivel național, regional, local), dar ar fi mult prea puțin. Eseul lui Horia-Roman Patapievici este și cred că trebuie să devină reperul fundamental pentru o dezbatere care merită să fie purtată, pentru o discuție care trebuie să fie redeschisă.
“Spiritul și legea” începe cu un exercițiu de admirație: Kurt Gödel (“cel mai important logician al secolul XX, dacă nu cumva cel mai mare de la Aristotel încoace”) este ținta acestuia. Kurt Gödel, cel care a descoperit, în Constituția SUA, un argument care ar susține ideea unei “dictaturi legale”. Tema aceasta a rămas mult timp o preocupare pentru celebrul logician – în cuvintele lui Horia-Roman Patapievici, ”Gödel a sesizat ceea ce am putea numi incompletitudinea oricărui sistem legal: oricît de perfecte, sistemele de legi nu funcționează bine (adică în vederea binelui comun) atunci cînd sunt interpretate ca un mecanism de calcul (în scopul justificării legale a oricărui fel de scop) ”. Pasajul din care a fost decupată aceasta frază, foarte important în preambulul textului despre “Spiritul și legea”, merită citat in extenso:”Această afirmație se bazează pe presupoziția că litera legii nu e calabilă să mențină spiritul legii în mod automat, fără susținerea spiritului legii. De unde decurge că spiritul unei legi nu poate fi exprimat printr-o lege suplimentară. El este condamnat să rămână neexprimat, ca o aură a literei legii, așa cum capul sfinților, în icoane, este reprezentat printr-un halou de aur, ca semn că sfințenia nu poate fi redată doar prin imaginea sfântului, ci numai prin ceea ce o înconjoară, într-un alt plan, care nu e ceva material. În același timp, fără aură, imaginea sfîntului devine imaginea oricărui om. În același fel, dacă sînt luate doar în litera lor, legile nu mai sînt legi, ci doar texte de legi. Dovadă că ele nu mai pot spune nimic despre situațiile care îi contrazic spiritul și, în interiorul unui sistem legal, se pot imagina secvențe formal legale care pot duce la situații ”legale” aflate în contradicție cu spiritul sistemului legal. Litera, altfel spus, dacă e tratată doar ca literă, poate trăda spiritul: ba, cu ingeniozitate, dacă e animată de un spirit contrar, îl poate și invinge”.
Prea filosofic?Doar robust-filosofic, dar cît se poate de practic în fond. Bunăoară, în România în vara fierbinte – dpdv politic, democratic, legal, etic – anului 2012. Atunci cînd, în cuvintele aceluiași Horia-Roman Patapievici,a avut loc o ”lovitură de stat legală”. Reply: ”lovitură de stat legală”! Nota personală pe care eseistul o face imediat după ce pune în text această sintagmă ”perfect oximoronică” e, la rîndul ei, de consemnat: termenul ”pune cel mai bine în lumină specificul brutalității instituționale petrecute în România: folosirea legii pentru a încălca legea. Noutatea postmodernă a acestor atacuri în forță constă în ideea de a folosi legea pentru a încălca legea. Pentru mine este important de subliniat faptul că aceste atacuri sui-generis împotriva Constituției se prezintă pe sine ca fiind în perfect acord cu Constituția, jucînd cinic și sofisticat spiritul împotriva legii și litera împotriva spiritului, după cum dictează interesele de moment ale celor care declanșează atacul.”
Cum a fost posibilă această acțiune? Formularea următoare și conținutul acesteia sînt memorabile: ”dincolo de explicațiile specifice, care privesc trecutul și prezentul societății românești, rămîne constatarea existenței în societatea românească de astăzi a unui tip uman defect din punctul de vedere al sistemului de valori. Defecțiunea se manifestă ca incapacitate de a disocia moral și cognitiv între spiritul și litera unui fenomen. În mod normal, oamenii disting între spirit și literă, între grad de rezonabilitate și nivel de minciună, și disting între gradele de realitate ale diferitelor interpretări. Dimpotrivă, a pune adevărul între paranteze, a accepta minciuna, a nega faptele sunt lucruri nefirești. Cînd devin firești, în psihologie se spune că avem de-a face cu o disonanță cognitivă. În termeni morali, disonanța cognitivă implică o distorsiune a sistemului de valori”. Despre aceste valori, despre cum și de ce au fost golite de sens, despre această ”defecțiune” se discută, pe larg, în acest minunat și de neocolit eseu. Din nou – discuția despre morală, despre etică, despre sistemele axiologic nu e ceva ”înalt”, mult prea departe de realitate. Este inclusiv despre realitatea românească din vara lui 2012”.
Ceea ce a fost în România reprezintă, în opinia lui Horia-Roman Patapievici, un experiment. ”Ceea ce s-a experimentat în România sunt sigur că va sluji drept model, în viitor, și altora”.
Către începutul acestui text, sugeram că acest text dens, riguros analitic, dar și vizionar ar putea fi, distinct, doar el o carte. Cartea despre o vară de neuitat pentru România: 2012. Ar fi cartea care ne-ar aminti, o dată în plus ceea ce, la modul cel mai serios posibil, ne-a spus cîndva și Ronald Reagan – „Libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decât cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupţi pentru ea, să o aperi şi să le-o înmânezi pentru ca şi ei să facă la fel”.
Notă: o versiune mai amplă a acestui text a fost publicată în revista 22
