Horia – Roman Patapievici, “Partea nevăzută decide totul” (1)

CUVÂNT ÎNAINTE

Cele mai importante lucruri nu se văd. Cărțile, de pildă (cum e aceasta, pe care o țineți în mână), se văd: pot fi apucate, întrebuințate. Dar sursa lor de generare și mintea din care s-au născut nu se văd: acestea două nu pot fi nici apucate, nici întrebuințate după plac. Scriitorul poate fi văzut, pipăit, îmbrâncit, adulat, ucis; dar nimeni nu poate vedea, atinge, poseda sau viola sursa cărților sale. Din scriitor, ca și din cărți, nu vedem decât corpul. Vedem corpul cărții și corpul care conține mintea. Dar nu putem vedea corpul minții. Corpul minții este un nevăzut, în timp ce corpul care conține mintea este un văzut. Văzutele și nevăzutele nu sunt separate unele de altele ca lumea în care trăim de tărâmul celălalt (de unde, in illo tempore, zeii făceau incursiuni în lumea noastră). Văzutele și nevăzutele trec prin noi și se amestecă în fiecare părticică a trupului și sufletului nostru; și la fel trec și se petrec prin toate colțurile lumii acesteia.

Horia-Roman Patapievici, “ Partea nevăzută decide totul”, Humanitas, 2015

Când citim o carte, avem în față lumea scriitorului. Când o înțelegem, am pătruns deja în corpul minții lui. Ceea ce face din lumea cărților un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde și de a locui (un timp) în nevăzutul minții celuilalt. Când citim că Socrate s-a așezat împreună cu Phaidros pe malul râului Ilisos, într-un loc răcoros, cu iarbă moale și umbră bună, ca să discute în voie despre lucrurile care îi pasionau, descoperim, deodată, că suntem și noi alături de ei, pe malul râului, într-un loc cu verdeață și răcoare; și înțelegem că ne aflăm în acel locus amoenus numai și numai pentru că acesta s-a aflat mai întâi în mintea lui Platon, unde noi am putut pătrunde deoarece acum se află și în mintea noastră, citind. Și tot timpul cât durează cititul nostru din Platon, noi ne mișcăm nestingheriți prin nevăzutul minții sale, care, prin lectură, se împletește și se amestecă indiscernabil cu nevăzutul minții noastre, astfel că nu mai știm bine dacă suntem Phaidros ascultând, Socrate vorbind, Platon scriind ori nevăzutul lumii văzând, prin Platon, în noi.
Partea-nevazuta-decide-totul.

Ceea ce este mai profund nu poate fi exprimat: din acest motiv, pentru veritabila profunzime, scrisul este mai mult o notație mnemotehnică decât o expresie adecvată și completă a lucrurilor celor mai înalte. Nici măcar marii artiști nu reușesc să exprime cu adevărat profundul ca atare. Ceea ce numim la ei frumusețe nu este decât expresia, pe care o simțim perfectă, a ceea ce, de fapt, lipsește. Frumusețea exprimă profundul prin absența lui. Iar din această frumusețe ne hrănim, exact la fel cum paradisul din noi se hrănește – hămesit, înfometat – cu absența paradisului din lume. Nu pentru că în lume nu mai există paradis, ci pentru că, fiind cum e, lumea nu îl mai încape. Suntem debordați de paradis, pentru că lumea ne inundă. Iar din aceste două revărsări se hrănesc, deopotrivă, și imposibilitatea de a-l avea, și setea de a nu ne mulțumi decât cu fericirea pe care numai el ne-ar putea-o aduce.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *