Te superi şi te plângi de ceva şi nu înţelegi că în toate acestea nu este nimic rău, în afară de supărarea ta şi de plânsul tău? Dacă mă întrebi, îţi spun că, după mine, singura nefericire a omului e aceasta: el socoteşte că în natură există o nefericire. Nu mă voi mai suporta pe mine însumi în ziua în care nu voi mai fi în stare să suport un necaz. O duc rău: este parte a sorţii. Sclavii din casă îmi sunt bolnavi, datoriile mă apasă, casa stă să se prăbuşească, mi-au căzut pe cap nenorociri, pagube, chinuri, spaime: sunt lucruri care se întâmplă. Ori, mai bine: trebuia să se întâmple. Nu sunt întâmplări, aşa era menit să fie.
Îţi voi dezvălui acum gândurile mele cele mai ascunse; în toate împrejurările ce par să fie potrivnice şi aspre, mă port astfel: nu mă supun zeului, ci sunt de acord cu el, îl urmez din propria mea voinţă şi nu pentru că sunt nevoit să o fac. Orice se întâmplă, eu voi primi fără să mă arăt trist ori cu chipul încruntat; nu voi plăti niciun bir împotriva voinţei mele. Tot ceea ce ne face să plângem ori ne înspăimântă este un bir pe care-l plătim vieţii: nu spera, dragul meu Lucilius, să fii scutit de el şi nici măcar să nu ceri asta.
În sfârşit, când îndemnăm pe cineva să aibă faţă de prietenul său aceeaşi preţuire câtă are faţă de sine, să se gândească la faptul că un duşman poate deveni prieten, să-ţi sporească iubirea faţă de cel dintâi, să-şi tempereze ura faţă de cel din urmă, atunci noi adăugăm: „Este drept, este moral”. Numai că partea dreaptă şi morală din principiile noastre este cea pe care o deţine raţiunea; ea este, aşadar, necesară pentru că în absenţa ei nu există nici principiile.
(Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. II, trad. din limba latină de Ioana Costa, Bucureşti, Editura Seneca Lucius Annaeus, 2013, fragmente din Scrisorile 95 şi 96)
