Adriana Bittel vede imens, dar nu monstruos

*”Fototeca” doamnei Bittel este, pentru mine, o revelație literară.

Ce face în această carte Adriana Bittel este o demonstrație impecabilă de magie, de forță și de stil rafinat. Practic, fără pauză. Pagină cu pagină, paragraf cu paragraf. Idee cu idee, imagine cu imagine. O strălucitoare narațiune, cu nici măcar o virgulă de prisos, despre înauntru-înafară, o poveste – făcută, desigur, din multe povești – deșirată de cineva care vede imens, dar nu monstruos. Spusă de cineva care scrie magistral…

*Iată cum începe, ca și cum am fi luați delicat și plasați într-o lojă din care vom urmări un spectacol de înaltă ținută: “iar cînd trăgea adînc aer în piept, odată cu fumul, o făcea de parcă ar fi avut puterea să absoarbă spre ei vehiculul așteptat și, într-adevăr, spre sfîrșitul țigării, se vedea în zare mașina cu ciorchini de oameni pe scări, tumultul creștea, încă un fum și la asalt”.

*E un roman despre memorie și privire, despre un tip aparte de memorie & privire. Reformulat: este o carte despre fragilitatea și delicatețea memoriei și a privirii care nu judecă.

Iată, spre final: “ning frunzele în întuneric. Foșnesc și crănțane sub pași asurzitor. Parcă doarme ceva primejdios și ți-e teamă de zgomotul casant. Parcă o pisică mare stă la pîndă, gata să ți se repeadă în ceafă. Nu știi unde se termină șoseaua, aleea, cărarea și începe spațiul minat cu rădăcini. Ochii, ochelarii acum inutili. Pelicula sensibilă a filmului sigilat în cutia sa. Expusă doar memoria. Cît poate conserva ea o imagine fără să o degradeze și cît reține trupul căldura atingerii vii, cînd celulele pielii mor și se cojesc și vin altele, fără amintire, să le ia locul? Timpul evaporat de mult rămîne cristalizat pe culmea rece a luciditățății. Gustul de sare amară.”

fototeca bittel

*Monica Lovinescu, într-o formulare memorabilă despre această carte: „Iată deci una din ultimele cărţi ale privirii dintr-o epocă în care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era îngăduit devenea semnificativ şi pentru domeniul neîngăduit, acuitatea privirii fiind intensificată tocmai de interdicţie. Această carte, scrisă încă sub cenzură, suportă din plin lectura timpurilor noi, spre care, chiar cu rateurile ştiute, se îndreaptă şi România.“

*Nu ocoliți această casetă tehnică (sursa humanitas.ro): ADRIANA BITTEL, născută la 31 mai 1946, în Bucureşti, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române contemporane. A absolvit, în 1970, Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Din 1972 şi până în 2010 a lucrat în redacţia revistei România literară. De peste 20 de ani publică regulat recenzii în săptămânalul Formula AS. A debutat cu volumul de proză scurtă Lucruri într-un pod albastru (Editura Cartea Românească, 1980). Alte volume publicate: Somnul după naştere (proză scurtă, Editura Cartea Român ească, 1984), Iulia în iulie (proză scurtă, Editura Eminescu, 1986), Fototeca. Temă cu variaţiuni (Editura Cartea Româ nească, 1989), Întâlnire la Paris. Unsprezece povestiri (Editura Compania, 2001, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul ASPRO), Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut (Editura Compania, 2006) – ultimele două reunite în volumul Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri (Editura Humanitas, 2015). Este prezentă în antologiile Generaţia ’80 în proza scurtă (alcătuită de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa, Editura Paralela 45, 1998) şi Romanian Fiction of the ’80s and ’90s (îngrijită de Alexandru Vlad, Editura Paralela 45, 1999), precum şi cu texte traduse în antologii din SUA, Austria, Germania, Italia, Suedia. A participat la volumele colective Cartea cu bunici (Editura Humanitas, 2007), Tovarăşe de drum (Editura Polirom, 2008), Poveşti de dragoste la prima vedere (Editura Humani- tas, 2008), Intelectuali la cratiţă (Editura Humanitas, 2012) şi Casele vieţilor noastre (Editura Humanitas, 2014).

*”Fototeca. Temă cu variațiuni” este o elegie a privirii.

“Fototeca ambulantă” are o “miopie care corectează frumos viața”. E o privire care dă un “venit de imagini: cu “avansuri” și “lichidări””.

*REPLY: “Expusă doar memoria. Cît poate conserva ea o imagine fără să o degradeze și cît reține trupul căldura atingerii vii, cînd celulele pielii mor și se cojesc și vin altele, fără amintire, să le ia locul? Timpul evaporat de mult rămîne cristalizat pe culmea rece a luciditățății. Gustul de sare amară.”

*Avem de-a face și cu un roman de, cum să spun, artă plastică. Iată cum se încheie (și, cînd citiți acest pasaj, vă invit să vă reaminti cum a început, cu fumul de tigară, ș.a.m.d…): “ninsoarea se întețește, acum linii albe hașurează piața, tot mai dese, pînă cînd imaginea e acoperită complet, foaie curată”.

*Timpul în care se întîmplă cele privite și povestite în această carte este unul feroce. Personajele, în frunte cu personajul principal, cu “releul” cărții sînt sub vremuri, sub Istorie, își duc viața în teribila Istorie. Dar nu e aproape deloc o carte despe Istorie. E despre viața care se scurge prin Istorie, printre fisurile, crăpăturile acestei Istorii. Încă o dată: o carte minunată.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *