*”Aveți în față o carte fără pretenții” – așa ne spune, în cuvîntul înainte (peste care, bonus, autorul ne sugerează că “se poate trece peste el”). “O carte de vacanță, cum s-ar spune, sau de citit în tren. S-au strîns de-a lungul anilor tot felul de amintiri haioase de la mare, pe care le-am povestit prietenilor mei mai tineriu sau mai bătrîni. Mulți dintre ei mi-au zis să le aud într-o carte. Am ezitat, în primul rînd pentru că nu știam dacă pot să intereseze pe cineva. Pînă la urmă le-am pus pe hîrtie”. Scurt și rotund! Clar! Deși cartea aceasta nu e doar ceea ce spune autorul că ar fi. E mai mult. Și e foarte bine că e mai mult.
*Cartea se numește…“Cartea de la Vama Veche”. Apare la Humanitas, în minunata colecție de confesiuni – “Memorii / Jurnale”. E una din puține cărți despre un anumit spațiu în care, în comunism, ideea de libertate se întrezărea mai clar decît se întîmpla de regulă în România.
*Cine e autorul? Iată, via humanitas.ro: “CRISTIAN PEPINO s-a născut pe 29 octombrie 1950 la Bucureşti. A frecventat Liceul Lazăr. A absolvit Secţia regie a IATC Bucureşti, avându-i ca profesori pe Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu. Ca regizor, s-a dedicat teatrului de animație, realizând până în prezent peste 120 de spectacole, marea lor majoritate cu colaborarea soției sale, scenografa Cristina Pepino (1951–2013). Multe dintre spectacolele pe care le-a regizat au fost distinse cu premii internaționale: 1981 – Marele Premiu la Festivalul Internaţional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Metamorfoze după Ovidius, Teatrul de Păpuşi din Constanţa; 1982 – Premiul special al juriului la Festivalul PIF pentru Sânziana şi Pepelea, Teatrul de Păpuşi din Galaţi; 2001 – Premiul de creaţie la Festivalul PIF pentru Adunarea păsărilor, Teatrul Ţăndărică; 2008 – Premiul pentru regie la Festivalul Mondial de la Praga pentru Candid, Teatrul Ţăndărică; 2010 – Premiul de regie şi Premiul de excelenţă pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi la Festivalul Golden Magnolia de la Shanghai pentru spectacolul Pinocchio, Teatrul Colibri, Craiova. Alte premii și dis tincţii: 2000 – Premiul pentru întreaga activitate, Festivalul Gulliver, Galaţi; 2002 – Ordinul pentru Merit în grad de Cavaler; 2003 – Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate conferit de Ministerul Culturii; 2004 – Premiul special UNITER pentru teatru de păpuşi; 2009 – doctor honoris causa al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 1990 a devenit profesor la Secţia de teatru de păpuşi a Academiei de Teatru şi Film (azi UNATC) din Bucureşti.
A publicat: Automate, idoli, păpuşi, Editura Alma şi Festivalul Gulliver, Galaţi, 1998; la UNATCPress, București: Tehnica teatruluide animaţie, 2005; Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, 2005; Introducere în grafica şi animaţia 3D, 2006; De la video la virtual – imaginea în spectacolul contemporan și Regia spectacolului de animaţie, 2007; Istoria secretă a păpușilor. Teatrul de animație și sacrul. Eseuri, 2014”
*Cristian Pepino este, între altele, profesor. Cu volumul “Cartea de la Vama Veche”, el e, odată în plus, profesor: cartea aceasta este un curs introductiv în Vama Veche, Doimai ș.a.m.d. E o relativ scurtă poveste despre libertate, scrisă cu blîndețe și tandrețe. Nu e, în primul și în ultimul rînd, o carte despre Istorie cu majusculă – deși umbre ale acesteia sînt prezente în mod evident (foame, sărăcie șamd). E o carte despre frumusețea tinereții și despre aspirația firească spre eliberare & libertate, o carte vitalistă care recuperează o lume, desigur, în felul, limitat, în care poate să o facă o carte, orice carte.
*Un banc de la Vama Veche. Pagina 117: “nu știu de ce toată lumea spune “spațiul mioritic” cînd balada se numește Miorița, nu Miorita. Corect este “spațiul miorițic””.
*Cartea de la Vama Veche e și un volum despre normalitate. Dar într-un sens aparte. Pentru epocă, întîmplările – multe și savuroase – relatate în carte sînt ieșite din comun, par extraordinare. Sînt, de fapt, extraordinare. Dar ele sînt, în fond, mici parabole/amintiri/întîmplari despre extraordinarul normalității, despre, am putea zice, firescul ieșit din comun.
*Una dintre formele pe care le lua ideea de libertate în comunism la Vama Veche, Doimai, dar și dincolo de aceste spații aparte. Pagina 120: ”Cînd Noel Bernard spunea la radio “Bună seara, stimați ascultători”, Matriona lăsa foarfeca jos, se ridica, făcea o plecăciune și spunea “Bună seara, domnu’ Noel Bernard”. Apoi se așeza și își vedea mai departe de treabă.”
*”Într-o zi, Francois a găsit pe plajă o frunză mare, uscată, care aducea a foaie de papirus. A mai luat de pe plajă o pană de pescăruș, i-a cioplit și despicat vîrful, și cu cerneală făcută din cafea și dude negre le-a scris o poezie cu litere caligrafiate superb. Frunza s-o fi făcut pulbere de atunci, cerneala s-o fi decolorat, versurile s-or fi uitat, dar poate că așa se întîmplă cu toate gesturile frumoase din care rămîne o amintire…care încet, încet dispare și ea”. Pasajul acesta este, după părerea mea, un bun ghid pentru lectura acestei cărți. Despre asta e vorba în ea: despre frumusețea pierdută (și, prin rememorare, parțial recuperată, dar fatalmente parțial…) a unei lumi, despre joc, nostalgie, gratuitate, despre “poezia inimii” și mai puțin despre „proza realității”.
*Pare o carte de vacanță, așadar. Dar nu e doar așa ceva. Nu e, dacă mi se permit aceste formulări, o carte-șpriț; e o carte-vin. Vin bun, plăcut…
Sursa foto: www.humanitas.ro
p.s. Un booktrailer despre carte:
Va multumesc din suflet. M-ati incurajat sa mai scriu.