Interviu Constantin GEAMBAŞU: Despre Papa Ioan Paul al II-lea & despre relaţiile culturale româno-polone

Cristian Pătrăşconiu (C.P.) În raport cu volumul de memorii-însemnări ale Papei Ioan Paul al II-lea, dumneavoastră, ca mijlocitor al textului în limba română, aveţi o poziţie privilegiată. E evident că această carte este un eveniment, o apariţie foarte rară, despre care (sper, cel puţin) se va vorbi mult. Cum se vede caracterul excepţional al acestei opere din unghiul dvs de vedere? Altfel spus, de ce această carte este, pentru dumneavoastră în mod aparte, un volum-eveniment?

Constantin Geambaşu (C.G.) Am intrat în contact cu textele şi gândirea lui Ioan Paul al II-lea în ajunul vizitei Sfântului Părinte la Bucureşti, în anul 1999, când dl. Cosmovici a venit la catedra de limbi slave pentru a propune traducerea cărţii Iubire şi responsabilitate, un remarcabil studiu etic, la origine teză de ablitare, susţinută la Universitatea Catolică din Lublin pe vremea când Karol Wojtyła ţinea cursuri de etică.  Am tradus prima parte a acestui studiu şi am rămas până astăzi fermecat de gândirea profundă a autorului şi de cunoştinţele întinse cu privire la structura cuplului şi a iubirii dintre parteneri. Ori de câte ori am posibilitatea le explic tinerilor, poate schematic, dar fără a pierde din vederea esenţa demonstraţiei, concepţia personalistă, care l-a însoţit pe autor permanent în redactarea acestei cărţi minunate. În esenţă, în cadrul cuplului nu există El şi Ea, ci două persoane care intră într-o relaţie de dragoste. Fiecare dintre ele este responsabilă pentru cealaltă. Nu doar iubirea, ci şi responsabilitatea care o obligă pe fiecare să factă tot ce îi stă în putere pentru a pune în valoare persoana. A nu te gândi la tine în primul rând, ci la persoana de lângă tine, a face tot ce poţi pentru împlinirea şi bucuria ei. Această relaţie reciprocă asigură nu doar echilibrul cuplului, ci îi conferă un rost existenţial de lungă durată, concretizat în construirea şi respectarea demnităţii umane. Pe de altă parte, cartea pune în evidenţă efectul nefast al consumismului ce transpare adeseori la nivelul cuplului, atunci când îţi tratezi partenerul drep obiect de satisfacere a propriilor plăceri, când te laşi în voia instinctului sexual, şi nu a impulsului cotrolabil, propriu omului-persoană, când pui în primejdie demnitatea umană. În sfârşit, acest minunat text m-a determinat să accept cu bucurie propunerea editurii Humanitas de a traduce Însemnările personale În mâinile Domnului, deşi, trebuie să recunosc, răsfoind cartea, am avut încă de la început îndoieli cu privire la pregătirea mea într-un domeniu specializat, situat la graniţa dintre teologie şi filosofia religiilor. Ştiam că dacă voi accepta, va fi nevoie să parcurg un stagiu de pregătire nu doar în vederea înţelegerii conceptelor, ci şi a limbajului. Doamna redactor Iustina Croitoru m-a încurajat, spunându-mi că voi colabora cu unul dintre cei mai buni redactori, dl Alexandru Skultéty, bun cunoscător al Catehismului catolic şi al tradiţiei catolice. Pe de altă parte, buna mea colegă, profesor Antoaneta Olteanu m-a îndemnat să traduc cartea, intuind efectul benefic pe care asemenea cărţi îl au asupra traducătorului, nu doar în privinţa experienţei, ci mai ales a trăirilor pe care traducătorul le traversează,  alături de autor, pe măsură ce înaintează în structura textului.

poza banner C Geambasu 0

Încă de la început am înţeles că am în faţă o carte deosebită, remarcabilă prin efortul hermeneutic  al  Sfântului Părinte în funcţia şi profesia de Suveran Pontif. De fapt, cartea reprezintă însemnările din agenda zilnică, întinsă pe o perioadă de peste patru decenii, între 1963 şi 2005.  Dincolo de obligaţiile şi sarcinile zilnice, destul de împovărătoare, un loc aparte îl ocupă în această agendă meditaţiile şi reflecţiile personale pe marginea temelor şi predicilor din timpul zilelor de reculegeri. De fapt, esenţa acestui volum constă, după părerea mea, tocmai în aceste meditaţii care se constituie într-un efort hermeneutic, cum spuneam. Ele dezvăluie un remarcabil cunoscător al învăţăturii creştine, care nu se opreşte la tradiţie şi rutină, fiind însoţit în permanenţă de nevoia de a găsi soluţii prin intermediul cărora Biserica şi preoţii să facă faţă provocărilor – tot mai numeroase – ridicate de societatea contemporană. Este de-a dreptul  tulburătoare această ancorare a Sfântului Părinte în lumea contemporană pe care o priveşte în dinamica ei, cu enormă înţelegere, fără a trece însă peste temeri şi întrebări, peste îndoieli şi dezamăgiri.

C.P.: Sînteţi traducător al memoriilor Papei Ioan Paul al II-lea, dar şi cititor inevitabil al acestei cărţi admirabile. Ca lector, ca privilegiat cititor al cărţii, ce v-a marcat cel mai tare, ce v-a impresionat în mod aparte, ce este extrem de tuşant pentru dumneavoastră?

C.G.: Ca traducător şi cititor al acestor însemnări am remarcat încă de la început concepţia personalistă de care am pomenit la început. De data aceasta în relaţia dintre Dumnezeu-Persoană şi omul credincios-persoană. Omul, creat de Dumnezeu – fiinţă supremă şi absolută -, este privit în primul rând ca persoană în relaţia cu Persoana Domnului, o relaţie bazată pe dialog şi pe încredere.  Acest dialog ne permite să pătrundem în mecanismul complicat al credinţei, privită ca faptă responsabilă, zilnică, bazată pe sacrificiu şi devotament. Jertfa supremă a lui Isus este un exemplu în acest sens, stă la baza credinţei noastre şi impune rugăciunea ce asigură legătura permanentă cu Dumnezeu. Rugăciunea transpare într-o lumină puternică, joacă un rol fundamental în viaţa credinciosului. Rugăciunea în viaţa Papei Ioan Paul al II-lea, aşa cum reiese din însemnări, constituie o componentă spirituală fundamentală, existenţială. Este greu să afirmi, pur şi simplu, că eşti credincios, fără să te rogi şi fără să ai o legătură vie cu Biserica, fără să înţelegi în mod adecvat rolul Preotului în viaţa Bisericii şi a enoriaşilor. În mod firesc, meditaţiile Papei vizează conceptele de bază ale creştinismului. Frecvente sunt, de exemplu, referirile la Sfânta Treime, la cele trei entităţi adunate în Unul, Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh. Dincolo de dezbaterile teologice ale specialiştilor, meditaţiile scot în evidenţă efortul  personal de interpretare şi aprofundare a acestor concepte, pornind de la sursele de bază ale învăţăturii creştine (Sfânta Scriptură, evangheliile) şi de la practica religioasă. De asemenea, Sfântul Părinte a manifestat o profundă admiraţie faţă de Fecioara Maria, pe care o invocă aproape în fiecare pagină. De altfel, în urma atentatului care i-a pus viaţa în pericol în mai 1981, a fost convins că salvarea şi supravieţuirea Sa s-au petrecut datorită unui miracol săvârşit de Fecioara Maria, a cărei prezenţă o simte la fiecare pas.

1

Incontestabil, Însemnările lasă să se întrevadă atitudinea umansită a autorului, spiritul său de sacrificiu în numele Credinţei şi al lui Dumnezeu, identificarea totală cu misiunea de Slujitor al Bisericii şi al lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Însemnările au şi funcţie didactică, educativă, constituindu-se într-un ghid absolut necesar pe calea credinţei, într-o pildă demnă de urmat. Slujind în Catedrala Universală a Apostolului Petru, Ioan Paul al II-lea se considera, pe bună dreptate, la rândul său, un Apostol al zilelor noastre, fiind convins că apostolatul, dincolo de continuarea tradiţiei, oferă perspectiva consolidării şi a reînnoirii Bisericii şi a Credinţei.  Parcurgând paginile însemnărilor vom înţelege  poate într-o altă lumină relaţia intimă şi complexă dintre Dumnezeu-Omul persoană-Biserică.

Traducerea volumului a însemnat pentru mine o lecţie personală, oferită de unul dintre cei mai devotaţi şi intransigenţi dascăli ai spiritului etic. Un dascăl care ne învaţă că viaţa trebuie să fie trăită în credinţă şi demnitate, că nu poţi crede fără a cunoaşte textele evanghelice şi învăţătura creştină, că rugăciunea face parte dintre obligaţiile noastre cotidiene în dialogul cu Dumnezeu.

C.P.: Cum aţi lucrat traducerea acestei cărţi? Altfel decît la alte traduceri – numărul lor este impresionant – din poloneză în română?

C.G.: Volumul cuprinde numeroase sentinţe şi formulări în limba latină şi italiană. Încă înainte de a purcede la traducerea textului am rugat editura să recurgă la traducerea în română a acestor secvenţe (destul de multe). Am beneficiat de competenţa profesională a Doamnei profesoare Mariana Băluţă-Skultéty, de la catedra de limbi clasice, a cărei execelentă cunoaştere (atât a celor două limbi, cât şi a textelor patristice) m-a ajutat să stabilesc încă de la început terminologia de bază. De un mare ajutor a fost, de asemenea, Catehismul  Bisericii Catolice, o carte elaborată în mod exemplar. Am recurs totodată la informaţiile şi sugestiile pe care le oferă din belşug cărţile consacrate Suveranului Pontif de către polonistul şi diplomatul Nicolae Mareş (printre altele, monografia Ioan Paul al II-lea –  un Papă Sfânt, Curtea Veche 2009). Un mare sprijin a fost internetul în identificarea pasajelor  şi a citatelor din Biblie sau Evanghelii (fără accesul la internet, cu siguranţă traducerea ar fi durat mult mai mult!).

C.P.: Cum e plasată în portofoiul dvs de traducător această carte? E, din polonă în română, volumul cu numărul…?

C.G.: Vă spuneam că am tradus Iubire şi responsabilitate (prima parte) în anul 1999, carte care mi-a stârnit interesul constant faţă de scrierile Papei Ioan Paul al II-lea. Cred că orice traducător se simte împlinit atunci când trudeşte asupra unor texte valoroase, axiologice, hermeneutice. Cultura polonă are merite deosebite în această privinţă. Mă refer concret la cei patru laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură (H. Sienkiewicz, 1905; Wl. St. Reymont, 1924, Czesław Miłosz, 1980; Wisława Szymborska, 1996). Merită să îl adăugăm aici şi pe Lech Wałęsa, liderul sindicatelor libere „Solidaritatea”, devenit preşedinte al Poloniei în perioada 1990-1995, căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace, în anul 1983. Cu excepţia lui H. Sienkiewicz, ceilalţi laureaţi se află pe lista traducerilor pe care le-am realizat în ultimii 15 ani. De altfel, am contribuit în mare măsură la promovarea creaţiei eseistice şi poetice a lui Czesław Miłosz în România – primul autor din spraţiul răsăritean, care, în Gândirea captivă, a demontat mecanismul sistemului totalitar,  personalitate preţuită în mod deosebit de Papa Ioan Paul al II-lea.

3

C.P.: De fapt, cum se împart „pe secţiuni” traducerile din polonă în română pe care le-aţi făcut şi pe care le faceţi? Cît e eseu, cît e poezie, cît e proză? Care e ponderea şi care sînt „navele-amiral” ale acestor genuri a căror mijlocire în limba română vă aparţine?

C.G.: Criteriul fundamental de selecţie a traducerilor pe care le fac este, fireşte, criteriul valoric. De tânăr am început să traduc cărţi de pedagogie la Editura Didactică şi Pedagogică (6 volume). Această perioadă de început a fost perioada uceniciei, care pe lângă atelierul propriu-zis în domeniul traducerii, m-a ajutat nemijlocit în activitatea didactică. Un moment didactic şi „tehnic” important l-a constituit manualul de teorie literară (Conceptele ştiinţei literaturii), pe care l-am tradus în anul 1988 la editura Univers. Abia după 1990, odată cu schimbările petrecute pe piaţa de carte, s-a deschis o perspectivă generoasă pentru traducători în general. Se punea deschis problema opţiunilor. În afară de ofertele editoriale, traducătorul însuşi putea veni cu propuneri. Personal am optat, pe de o parte, pentru recuperarea unor valori clasice (J. Kochanowski, J. Słowacki, St. Wyspiański, Bolesław Leśmian etc.), autori de mare calibru în spaţiul cultural polonez, despre care se vorbea la noi, teoretic, în cadrul cursurilor de literatură, dar fără texte traduse. Din iniţiativa mea au apărut pentru prima dată în româneşte Lamentaţiile  lui Kochanowski, Nunta  lui Wyspiański  sau Baladele lui Leśmian, un simbolist de talie europeană. Am colaborat cu poeta Passionaria Stoicescu, având în vedere structura prozodică a acestor texte care solicitau priceperea şi talentul de versificator ale unui poet. Pe de altă parte, Miłosz era cunoscut la noi mai mult ca eseist şi prozator, mai puţin ca poet (deşi premiul Nobel i s-a decernat pentru poezie). Împreună cu Passionaria am pregătit şi publicat prima antologie în limba română, Podul de catifea, la editura Art, în anul 2012. Am continuat acest efort de promovare a poeziei polone, traducând, de data aceasta fără colaborarea cu un poet, plachete aparţinând Wisławei Szymborska (Clipa, Portret din memorie), Zbigniew Herbert (Pan Cogito) sau Tadeusz Różewicz (Poem deschis), toţi trei, vârfuri ale liricii polone contemporane. Un alt gen care mi-a atras atenţia, în afara poeziei, a fost proza. Având în vedere că cele mai multe romane şi nuvele din literatura clasică au fost traduse (vezi efortul remarcabil depus de-a lungul anilor de traducătorii consacraţi S. Velea, Olga Zaicik, Ion Petrică şi alţii), am urmat calea recuperărilor (vezi romanul Pământul făgăduinţei de St. Reymont sau Posedaţii de W. Gombrowicz), dar m-au interesat cu precădere postmoderniştii polonezi (A. Szczypiorski, Olga Tokarczuk, A. Stasiuk, S. Chwin, Dorota Masłowska etc.). Poate că un loc aparte pe lista traducerilor mele îl ocupă volumul memorialistic Secolul meu al lui Aleksander Wat, poet avangardist, promotor al marxismului în spaţiul polonez, victimă a sistemului totalitar, care a cunoscut calvarul penitenciarelor poloneze şi sovietice. Confesiunile sale în faţa lui Czesław Miłosz, atent interlocutor şi ascultător, se constituie într-o mărturie vie, emoţionantă,  a unui intelectual autentic, dornic să înţeleagă cauzele derapajelor brutale ale secolului XX.

5

C.P.: Tot despre traducerile dvs din polonă în română: cît aţi ales dumneavostră din ceea ce aţi tradus şi cît, să zic aşa, v-a ales pe dumneavoastră? Cum se întîmplă procesul de traducere – instituţional în primul rînd? Ce actori instituţionali sînt implicaţi? Ce mecanisme se pun în funcţiune?

C.G.: Cum rezultă din ce am spus mai sus, multe traduceri au fost alese de mine, având drept proiect eliminarea unor lacune şi în acelaşi timp sincronizarea valorică. De pildă, un prozator reprezentativ contemporan, Jerzy Pilch, încă nu a fost tradus până în prezent. La fel stau lucrurile cu Ignacy Karpowicz sau cu Andrzej Bart, prozatori bine cotaţi pe piaţa poloneză, traduşi în alte limbi, dar la noi încă necunoscuţi.  Am început deja demersul de căutare a editorilor interesaţi de cărţile acestor autori. De altfel, trebuie să afirm că activitatea mea de traducător s-a intensificat mai ales în urma înfiinţării la Cracovia a Institutului Cărţii, instituţie care susţine programatic traducerile din limba polonă, precum şi a Institutului Polonez de la Bucureşti (2001), interesat nemijlocit în promovarea valorilor culturale poloneze şi evident în colaborarea cu poloniştii români, în formarea de noi traducători şi în extinderea legăturilor culturale dintre cele două ţări. În ultima vreme, de un mare ajutor în selectarea şi alegerea autorilor propuşi pentru traducere este lista granturilor acordate de Institutul Cărţii, listă publicată pe internet în ordinea alfabetică a ţărilor. Parcurgerea acestei liste te ajută să înţelegi ce autori şi ce opere sunt traduse în alte ţări, ce texte aleg ceilalţi colegi de breaslă. Este adevărat că se nasc deseori şi semne de întrebare cu privire la unii autori sau texte, dar nu poate fi exclus gradul de subiectivitate sau elementul conjunctural nici în acest domeniu. Congresul traducătorilor, orgnizat tot de Institutul Cărţii la Cracovia (ajuns la a treia ediţie), a permis să intrăm în legătură nemijlocită cu numeroşi traducători din limba polonă nu doar de pe continentul european. Personal am fost foarte surprins să aflu că Pan Tadeusz, un roman în versuri, alcătuit din 12 cărţi (circa 400 de pagini) a fost tradus în chineză, sau că Pământul făgăduinţei – un text foarte complicat – a fost tradus în vietnameză!

6

Foarte interesante sunt atelierele de traducere din cadrul Congresului, prilej de confruntare în privinţa nivelului de cunoaştere a limbii şi a metodelor de abordare a textului literar. La un asemenea atelier s-a născut ideea de a-l traduce pe Leśmian în română (am aflat că până atunci singurul volum de versuri ale acestui simbolist genial au apărut în rusă!). În prezent am satisfacţia că a apărut, iată, şi în română, în anul 2013!

Pomeniţi de actori instituţionali în procesul de traducere. În cazul meu, îndrăznesc să afirm, fără modestie, că actorul principal sunt chiar eu, atât ca iniţiativă, cât şi ca efort. Cei mai mulţi traducători aşteaptă oferte din partea editurilor. De cele mai multe ori am încercat să-l conving eu pe editor să depună proiectul pentru grant, am luat legătura cu autorul polonez sau cu agentul deţinător al drepturilor etc. Fireşte, numele traducătorului ajută foarte mult. În prezent „cota mea de piaţă” a crescut în ultimii ani, lucru care, fireşte, mă bucură, însă doza de entuziasm este cumpătată, dacă avem în vedere gradul limitat al  concurenţei, aşadar numărul destul de mic în prezent al traducătorilor din limba polonă. Din generaţia mijlocie s-a remarcat în mod categoric colega mea, Cristina Godun. Pe de altă parte, acesta este un factor stimulativ, care ne obligă să fim activi şi prezenţi în fiecare an la Târgurile de carte.

C.P.: Din Polonia, cine sînt marii prieteni ai unui traducător de elită în limba română; punctual, cine sînt prietenii dumneavoastră care vă ajută să aduceţi în româneşte aceste zeci de titluri?

C.G.: Am câţiva prieteni polonezi, pe care mă pot baza, ori de câte ori întâmpin dificultăţi de selecţie (anumite îndoieli etc.) sau de limbă (lexicale,  stilistice, sintactice), mai ales că legătura prin poşta electronică permite elucidarea rapidă a acestor dificultăţi. În ultima perioadă, datorită perioadei cât am funcţionat ca lector de limba română la Universitatea Jagiellonă din Cracovia (1999-2004), am stabilit bune legături colegiale cu prof. dr. Aleksander Fiut. Datorită lui am ales şi tradus poezia lui Ryszard Krynicki, valoros reprezentant al generaţiei „Noului Val”. Împreună cu el am pregătit lista scriitorilor care au scris despre spaţiul limitrof răsăritean (spaţiul de la periferie, cum este cunoscut în literatura de specialitate). De asemenea, datorită colegului conf. dr. Andrzej Zawadzki, am început să mă interesez de proza şi eseurile lui J. Stempowski şi S. Vincenz. Când nu înţeleg un termen sau o frază, le notez şi le trimit cu rugămintea de a mă ajuta în desluşirea lor. De multe ori intru direct în legătură cu poetul sau autorul, dacă îi cunosc persoanl. Aşa se întâmplă zilele acestea. Am încheiat traducerea antologiei poetului Piotr Sommer, redactorul şef al revistei de literatură universală (Literatura na Świecie) şi unul dintre cei mai originali poeţi polonezi contemporani. Datorită unui abonament telefonic convenabil îl pot suna seara şi rezolva direct dificultăţile sau neclarităţile pe care le-am întâmpinat.  Am constatat în urma convorbirilor telefonice cât de importantă este ritmica poeziilor lui şi cursivitatea.

C.P.: Expertiza pe care o aveţi asupra spaţiului literar cu precădare, dar şi cultural polonez este una extraordinară. Făcînd uz de această expertiză – pe care eu vă mărturisesc că o apreciez de multă vreme – cum apreciaţi că e cunoscută Polonia culturală în România? Şi, bineînţeles, ca o întrebare în oglindă cumva: în ce măsură e necunoscută şi unde anume ar fi bine să fie, urgent, cunoscută?

C.G.: Polonia culturală în România este relativ bine cunoscută, atât datorită eforturilor pe care polonezii le depun pe cale instituţională în vederea promovării propriilor valori, cât şi interesului pe care românii îl manifestă faţă de această ţară în general, nu doar în momente de răscruce (vezi impactul Solidarităţii). Încă din perioada medievală au existat legături intense între nobilii polonezi şi boierii moldoveni. Exista un număr mare de familii mixte. În general, spiritul de sacrificiu al polonezilor de-a lungul secolelor şi simţul onoarei şi al demnităţii reprezintă pentru mine două virtuţi cu care ei se pot mândri şi care stârnesc admiraţia europenilor. De altfel, la nivelul stereotipului, pe polonezi îi caracterizează religiozitatea, onoarea şi patriotismul (Bóg, honor, ojczyzna) – deziderate preluate din timpul Poloniei nobliare şi duse până în zilele noastre, chiar dacă există şi păreri potrivit cărora Polonia de altă dată nu mai are aproape nimic în comun cu Polonia de astăzi, atunci când vine vorba de valori (vezi R. Legutko, filozof şi umanist contemporan). Cert este că după ani grei de suferinţă (împărţirea ţării, ocupaţia fascistă, lagărele de concentrare, comunismul etc.), polonezii şi-au regăsit drumul şi echilibrul. Poate că ar trebui să-i cunoaştem pe polonezi la ei acasă, în contacte directe, nu numai pe calea lecturilor sau a spectacolelor. Este neglijat turismul spre Polonia. Nu ştim prea multe despre mentalitatea poloneză, poate că ar trebui să se traducă mai multe texte din domeniul ştiinţelor umaniste. Un eveniment în acest sens l-a constituit apariţia monumentalei monografii a lui Norman Davies, Istoria Poloniei (o mie de pagini). Astfel de cărţi ajută enorm la înţelegerea spritualităţii unui popor.

9

C.P.: E un titlu de carte încă netradus din polonă pe care vreţi în mod special să îl aduceţi în româneşte?

C.G.: Cândva am crezut că ar fi fost posibilă traducerea poemului dramatic Moşii de Adam Mickiewicz, o capodoperă a romantismului polonez, dar timpul arată că proiectul nu mai este viabil. Aş dori să traduc şi partea a doua a volumului Iubire şi responsabilitate, însă aici e nevoie de o strânsă colaborare cu un teolog sau preot catolic. Intenţionez să traduc Eseu despre sufletul polonez al lui R. Legutko, o carte exemplară ca atitudine radicală şi ca analiză lucidă, fără menajamente. Urmează să apară în curând volumul de critică literară Polonia în schimbare sau marile naraţiuni despre postmodernitatea târzie, prima analiză de acest fel a prozei din ultimii 20 de ani, care aduce în discuţie numeroase probleme întâlnite şi în spaţiul nostru (vezi relaţia dintre individ şi comunitate, canonul, persoanele altfel, identitatea de gen etc.). În concluzie, lisata traducerilor mele cuprinde 53 de volume. Această listă a devenit un argument solid în ochii Institutului Polonez din Bucureşti care m-a nominalizat pentru premiul „Transatlantyk” – cel mai prestigios premiu acordat anual unui traducător străin – de către Institutul Cărţii, sub patronajul Ministerului Culturii din Polonia. Speranţa îmi surâde şi mă mobilizează la noi eforturi, deşi vârsta îmi şopteşte că ar trebui să încetinesc ritmul. Este bine să-ţi asculţi vocea interioară.

 

 

 

2 Comentarii

  1. Cum pot sa iau contact cu Constantin Giambasu ? Sint a fosta colega de la Universitate * Facultatea de limbi Slave, Universitatea București?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *