Recitirea operei lui Cioran ne dă ocazia să ne reamintim un sugestiv fragment din Ispita de a exista : “Cunosc o bătrînă nebună care, aşteptînd în fiece clipă să se năruie casa peste ea, îşi petrece zilele şi nopţile la pîndă. Bîntuind prin odaie, trăgînd cu urechea în trosnituri, o irită nespus că evenimentul întîrzie. La o scară mai mare, comportamentul bătrînei este al nostru, al tuturor. Trăim cu nădejdea unei prăbuşiri chiar şi cînd ne gîndim la altceva”.
Pentru Cioran, o privire lucidă asupra universului nu permite nici cea mai măruntă nădejde. Creaţia e opera unei divinităţi malefice, a unui “zeu tarat” care a viciat încă de la început rădăcinile existenţei, declanşînd un proces generalizat de corupere şi distrugere, generînd mişcarea şi haosul schimbării, pulverizînd armonia totului originar. Omul e victima acestei erori iniţiale, e o fiinţă compozită orientată în mod natural spre rău, coabitînd cu monstruosul şi cu oroarea, capabilă să făptuiască binele doar din întîmplare.
Nostalgia nenăscutului, a stării de dinaintea creaţiei, a paradisiacei condiţii iniţiale, preverbale şi preconştiente, e foarte prezentă în opera lui Cioran. Dacă în volumele sale româneşti Cioran exalta manifestarea, freamătul creaţiei, încurajînd cele mai teribile exagerări egolatrice, elogiind individualitatea şi fragilitatea ei eroică, Cioran din epoca de maturitate e un adept al ştergerii urmelor, al renunţării la iluzia eului, al extincţiei pasiunilor. Din acest motiv, istoria îi apare ca un teritoriu al răului, ca un episod necesarmente dăunător ce induce o fatală involuţie, ca o forţă brutală şi stihinică ce supune totul coroziunii implacabile a timpului, precipitînd apropierea finalului. Pesimismul lui îl conduce nu doar la o viziune sumbră asupra întregii alcătuiri a lumii, în care preeminenţa răului e un dat metafizic, ci şi la o vitriolantă descriere a naturii umane inspirată parcă de cele mai nimicitoare gravuri ale lui Goya sau Hogarth. E dimensiunea de moralist a lui Cioran, exprimată în cele mai surprinzătoare moduri, forţînd absurdul, parodicul sau macabrul, mizînd pe efectul retoric al paradoxului şi al formulei sofistice, şi ea conduce la alcătuirea unui adevărat catalog al viciilor omeneşti, rizibile ori hidoase, monstruoase sau numai groteşti. Însă, spre deosebire de moraliştii francezi, care foloseau concizia aforismului pentru a proiecta o imagine obiectivă asupra umanităţii, urmărind un scop pedagogic prin demascarea necruţătoare a micimilor şi infirmităţilor sufleteşti ale indivizilor, propunîndu-şi să contribuie astfel la îndreptarea lor morală, Cioran oferă spectacolul halucinant al unui muzeu al ororilor în care pecetea subiectivităţii lui e permanent prezentă. În plus, el nu-şi face nici o iluzie în legătură cu posibilul efect al scrierilor sale, nu urmăreşte nici un scop de ordin moral, mulţumindu-se să inventarieze cu minuţiozitate mizeria umanităţii, ilustrînd astfel cu un material empiric demonstraţia sa despre hegemonia răului, despre triumful facil şi firesc al maleficului.
Cioran demontează toate veritabilele resorturi ale comportamentelor indivizilor, eliminînd în mod sistematic motivaţiile nobile ori dezinteresate şi dezvăluind raţiunile de profunzime ce le detemină, cel mai adesea ignobile şi hilare, nutrite de resentiment, laşitate sau invidie. Lumea pe care o descrie Cioran e una a infernului viscerelor, a patimilor iraţionale ce înrobesc spiritele, îndemnînd la decimarea duşmanilor, la montarea celor mai odioase maşinaţiuni pentru dobîndirea onorurilor şi a supremaţiei, o lume în care funcţionează doar linguşirea şi ipocrizia, ranchiuna şi impostura, nelăsînd loc sincerităţii, abnegaţiei, eroismului sau admiraţiei, devenite simple cuvinte fără acoperire, instrumente utilizate cu perfidie pentru a masca atotputernicia unor impulsuri josnice, singurele ce se dovedesc cu adevărat reale.
Exemplară pentru poziţia lui demistificatoare e analiza pe care o consacră iubirii. Privirea sa poposeşte cu ironie şi cu destul cinism asupra unui subiect ce îi stîrnise entuziasmul în tinereţe şi cele cîteva aforisme ce îi sînt consacrate se dovedesc revelatoare pentru optica lui dezabuzată, pentru scepticismul dizolvant cu care scrutează toate motivele invocate în mod curent pentru a justifica exaltarea indivizilor, nevoia lor de ideal, de transfigurare a unei realităţi adesea rizibile. Viziunea tînărului Cioran e dominată de obsesia viului, a elanului nestăvilit, a preaplinului, de căutarea experienţei extatice, fie că ea se produce în raptusul mistic, fie că e consecinţa agoniei orgasmice a trupurilor, pe cînd Cioran ajuns la bătrîneţe pare să nu poată să se desprindă nici o clipă de contemplarea scheletului, a cărnii în descompunere, de revelaţia deşertăciunii tuturor lucrurilor. Consecvent unei asemenea optici, surprinde cu sarcasm detaliile trupeşti neglijate deliberat de partizanii idealizării iubirii, insistînd în special asupra ceremonialului grotesc al sexualităţii, asupra animalităţii ce guvernează dinamica aparentelor sentimente elevate, notînd transformările pe care le produce ferocitatea dorinţei : “Carnea e incompatibilă cu milostivirea : orgasmul l-ar transforma pe un sfînt în lup”. “Declari război glandelor, dar te prosternezi în faţa duhorilor unei tîrfe oarecare… Mîndria e neputincioasă în faţa ceremonialului mirosurilor, a tămîierii zoologice”. În scrierile româneşti, sexualitatea, fără de care dragostea e imposibil de imaginat, e prilejul unei experienţe abisale, e o ocazie pentru transcenderea limitelor, pentru atingerea paroxismului trăirii, un mijloc privilegiat de a celebra viaţa, dezechilibrînd raţiunea şi minimalizîndu-i certitudinile, celebrînd misterul corporalităţii. În textele franţuzeşti, ea apare ca o marcă a naturii corupte a omului, ca o gesticulaţie ridicolă, ca o gimnastică hidoasă a trupurilor, fiind asemănată, în termenii unei tradiţii celebre pentru severitatea formulelor sale, tradiţie care merge de la gnostici pînă la Luther, cînd cu un grohăit, cînd cu o clipă “de îmbăloşare”. Pentru tînărul Cioran, omul trebuie să-şi asume pînă la capăt carnalitatea, utilizînd-o ca un mijloc indispensabil de a trăi magia vitalului, sporind forţele spiritului său, contribuind la adîncirea atitudinii lui eroice, la înfruntarea tragismului inevitabil al existenţei prin intensificarea senzaţiilor şi a experienţelor pe care le încearcă. În schimb, pentru Cioran din scrierile franceze, trupul e doar încă unul dintre motoarele iluziei, doar încă o sursă a proliferării aparenţelor, încă unul dintre adversarii scrutării necruţătoare a realităţii, iar adevărata luciditate cere punerea lui în paranteze, eliminarea efectului său disturbator, stingerea sursei fantasmelor.
Valéry propunea următoarea viziune asupra marilor spirite : „Devenir <grand homme> ce n’est que dresser les gens à aimer tout ce qui vient de vous; à le désirer. – On les habitue à son moi comme à une nourriture, et ils le lèchent dans la main. Mais il y a donc deux sortes de grands hommes : – les uns, qui donnent aux gens ce qui plaît aux gens; les autres, qui leur aprennent à manger ce qu’ils n’aiment pas”. Admiratorii lui Cioran ştiu că el face parte din cea de a doua categorie.
