Despre Kundera şi arta neînsemnătăţii

Nu există roman al lui Kundera care să nu ne confrunte cu acel comic inegalabil și perfid al Istoriei și al propriei noastre sexualități, comic căruia Gogol îi descoperea tristețea tocmai în veselia cu care ni se adresează: ”Dacă te uiți cu atenție și îndelung la o istorie veselă, ea devine din ce în ce mai tristă.”

Pentru că în Sărbătoarea neînsemnătății, (traducere de Ioana Pârvulescu, Humanitas, București, 2014), ultimul său roman, Milan Kundera își manevrează personajele asemeni unui păpușar în direcția întâlnirii cu ceea ce provoacă micile revelații cu privire la ”ușurătatea ființei”, la neînsemnătatea ei. Astfel că pe scena istoriei pătrund un Stalin care se amuză pe seama colegilor de birou politic cu o istorie vânătorească caraghios-absurdă, și un Kalinin pe care nu-l ține vezica, fapt care oferă dictatorului un moment autentic de tandrețe față de slăbicunea umană, mult prea umană a colegului a cărui vezică o torturează lungind discursul. Kant, Hegel, Schopenhauer sunt alte trei entități invocate în comedia umană kunderiană, în care intră câțiva prieteni și farsele pe care le joacă altora sau la care participă ca actori involuntari.

kundera
Ceea ce în altă roman reprezintă ”insuportabila ușurătate a ființei”, este aici neînsemnătatea, temă fundamentală a prozei kunderine cu începere de la volumul de povestiri Ridicole iubiri. Neînsemnătatea împrumută aici mai degrabă ceva din musilianul om fără însușiri, din inefabilul dezintegrărilor kafkiene, decât din oamenii de prisos cehovieni. Neînsemnătatea constituie totodată un subtil proces prin care ceea ce a fost odată viu, grandios de la om la idee se transformă într-un simulacru, în ”păpușă”, chiar în kitsch, intrând în jocul unei istorii de grad secund, aceea a ficțiunii. Pentru că privind Istoria așa cum o privește Kundera, ea devne asemeni unui teatru de păpuși, adică de personaje, pe care fiecare le animă după bunul lui plac. Așa cum o face magistral și Kundera în acest roman. Acest fapt îl atestă un joc permanent între grandios și derizoriu, între Istorie și ficțiune al cărui vehicul este anecdota. Romancierul decupează, selectează o petite histoire ca punct de plecare al reflecțiilor lui, însă anecdota se încarcă ușor, ușor, cu substanța interogațiilor și implicit aceea a romanului cu ajutorul căruia Kundera încearcă să prindă sensul sublimelor și derizivelor mistificări ale jocului de societate al istoriei.

Și așa cum o afirma în „Arta romanului”, există lucruri pe care numai romanul le poate spune și niciun alt discurs nu o poate face mai bine decât el. Într-adevăr, romanele lui Kundera au topite în ele ceva din substanța unui eseu sau, mai precis, par excelente dramatizări ale unor eseuri. Romancierul este un însoțitor inteligent al personajelor sale, dar nu pentru a le controla în caliate de atotputernic, omniscient și discreționar narator, ci pentru a înțelege odată cu ele ce se petrece în comedia existenței. Situațiile romanești se centrează în reflecțiile, interogațiile asupra unor teme pe care romanul le-a mai abordat cândva, pe care le poartă cu el. Temele romanelor lui Kundera sunt convocate încă odată în „Sărbătoarea neînsemnătății”, evident cu alte dramatizări, cu alți actori/personaje, cu o altă regie, însă cu același spirit de un ludic imens care incorporează în el deopotrivă tristețea și veselia.

preluare de pe bookia.ro

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *