Vorbim adesea de Stat, democrație sau guvern fără să ne obosim să mai definim clar aceste noțiuni și apoi ne mirăm că ne certăm. Sunt concepte atât de vehiculate încât ni se pare că nu mai este necesar să explicăm filosofia din spatele lor. Cert este că cetățenii de rând, dar și experții, au înțelegeri diferite, uneori diametral opuse, despre miezul acestor concepte.
Când vorbim de Stat, aflăm două filosofii la capetele spectrului teoretic. Una este a Statului minimalist, aproape inexistent, cu extrem de puține atribuții. Acest Stat nu cere prea mult de la cetățeni dar nici nu oferă. Statele Unite poate fi considerat un asemenea model. La polul opus, evident, avem Statul paternalist, de la care cetățenii așteaptă multe, de la care – asemeni unor copii neajutorați – așteaptă rezolvarea oricăror probleme, din orice sferă. Statele Uniunii Europene par să adere, mai mult decât altele, la modelul acesta.
Când vorbim de România, istoria ei o face clar predispusă spre modelul paternalist. O societate feudală târzie a fost urmată, după un scurt intermezzo de societate în curs de modernizare și democratizare, de comunism și, după aberațiile anilor 90, România a intrat în Uniunea Europeană. Pur și simplu României și cetățenilor ei nu li s-a oferit niciodată timpul și nici n-au beneficiat de circumstanțele corecte de a sta pe propriile picioare. Românii s-au obișnuit să privească în sus, spre oamenii puternici ai zilei, cu speranța că aceștia se vor îndura și le vor rezolva problemele.
Personal, nu subscriu la nici una din versiunile de extremă și viața pare să-mi dea dreptate. Un mediu complet lipsit de regulații a condus la crizele economice succesive din USA. Căderea, în 2008, Lehman Brothers și a altor instituții „prea mari pentru eșec” sunt urmarea ridicării, în 1999, a unor restricții financiare foarte înțelepte care datau încă de la Marea Criză. Însuși Greenspan, șeful de atunci al Trezoreriei, a trebuit să mărturisească că se înșela susținând viziunea neintervenționistă care spune că Piața se va regulariza singură. Pe partea cealaltă, Uniunea Europeană e un exemplu de birocrație excesivă, un loc unde scandaloasele reglementări privitoare la forma și dimensiunea fructelor ascunde armate uriașe de funcționari care nu numai că nu ajută societatea civilă sau economia de piață dar pun piedici de tot soiul.
Adevărul este, ca întotdeauna, la mijloc. Statul, cred eu, trebuie să se implice doar pentru a implementa mecanismele de autoreglare. Aceasta, evident, nu poate fi făcută pe bandă rulantă, cum se încearcă în România, ci numai după multă chibzuință și consultări cu specialiști dar și cu votanții – pentru că într-o democrație, susținerea publicului este esențială. O dată ce aceste mecanisme funcționează așa cum ar trebui, cu recompense pentru cei funcționează corect și pedepse pentru cei ce le abuzează, organismele Statului nu trebuie decât să aplice mici ajustări. În felul acesta se elimină necesitatea armatei de funcționari guvernamentali care să micro-managerieze activitatea unor sisteme defectuoase.
Cu toate problemele USA, dezgustul lor pentru micro-management, a dat roade în unele direcții. Ca exemplu am ales BDC-urile – Business Development Companies – un concept cu care majoritatea românilor cu care am vorbit sunt complet nefamiliarizați sau au o înțelegere rudimentară. Acest lucru îmi este clar nu numai din discuțiile private dar și din comentariile pe care le întâlnesc mereu la articolele care pomenesc de inventivitatea unor conaționali ai noștri. „Păcat că Statul nu-i susține” sau „De ce nu li se dau bani să-și pună în aplicare ideea?” sunt comentarii comune. Nu-i nimic greșit – oamenii vorbesc de ceea ce cunosc la prima mână, despre modul în care ideile nu pot fi împlinite decât cu voia mai-marilor zilei. Desigur, aceeași oameni când vorbesc de Stat, știu și recunosc deja cât de neputincios și corupt este Statul în cele mai simple probleme. BDC-urile ar putea fi o soluție extraordinar de elegantă care acoperă nu numai finanțarea ideilor bune dar și elimină nevoia ca Statul, prin politicienii și funcționarii puțin instruiți pe care-i știm, adeseori corupți, să gestioneze acordarea fondurilor și deslușirea valorii intrinsece a unei idei de afacere.
Business Development Company (BDC) este o entitate comercială specială care funcționează în Statele Unite și, într-o formă sau alta, și în alte țări. Aceste companii sunt scutite de taxe de guvernul federal american, dar numai atunci când distribuie cel puțin 90% din profitul lor acționarilor. Cine sunt acești acționari? Pe scurt: ORICINE. Acțiunile acestor companii sunt tranzacționate la bursă și fiecare poate cumpăra multe sau puține, în funcție de puterea financiară a fiecăruia. Cu banii strânși aceste BDC-uri investesc în companii din diverse sfere de activitate în stadiile incipiente, deci noile idei găsesc fonduri. Investitorii – unii mari instituții, bănci sau fonduri de pensie, oameni bogați la fel ca și lefegii normali primesc 7-9, în unele cazuri chiar 11-13% dividende. Statul nu are altă atribuție decât să vadă că profiturile sunt acordate în proporția cuvenită (în caz contrar, BDC-ul trebuie să plătească taxe mari pe porțiunea nedistribuită) și, la capătul zilei, taxează venitul în mâinile acționarilor cu un modest 15% din profit.
Nu este aceasta „jucat la bursă”?, va întreba românul tipic. E o întrebare ciudată, venind din partea unui om care a trecut prin incertitudinile stressante ale ultimilor 25 de ani ca și prin certitudinile deprimante ale comunismului. Desigur, nu toate investițiile sunt de succes dar atunci când o parte din ele au succes, profiturile acoperă toate eșecurile inerente. Deși pare riscant, riscurile sunt infinitezimale. Sumele investite sunt uriașe, de ordinul miliardelor de dolari sau zeci de miliarde de dolari iar investițiile sunt la fel de diversificate ca un fond mutual bine organizat.
În imagine vedeți distribuția investițiilor pe sectoare de activitate. Coroborând acest lucru cu faptul că aceste BDC-uri, deși sunt manevrate de extrem de puțini oameni (poate 20-100), aceștia sunt foarte versați în a recunoaște o idee de succes. Evident, nu toate ideile vor « zbura » dar cele care o fac, aduc profituri uriașe. Să studiem un exemplu cu care suntem toți familiari (sau ar trebui să fim pentru că ne facem veacul pe acolo): Facebook. Accel Partners a achiziționat 15% din companie în 2005, pentru 12.7 milioane $. La ora actuală, după ce a vândut 5%, cele 10% din companie valorează… 22.6 miliarde $ (calculată cu capitalizarea FB de la ora scrierii exemplului). Este un profit de aproape 1800% în 10 ani de zile, 180%/an, și nu include profitul făcut din cele 5% vândute.
Recapitulând pe exemplul BDC-urilor simbioza minunată a acestui mecanism:
- Statul nu face decât să constituie țarcul legislativ pentru funcționarea unor asemenea instituții.
- În afara banilor strânși de la investitori, Trezoreria dă acestora BDCuri, ca oricărei alte bănci, împrumuturi la cursul zilei;
- Aceste BDC-uri susțin economia țării, oferind susținerea financiară ideilor noi de afaceri fără alte condiții decât ca ideea să fie bună și planul de afaceri solid
- Firmele care reușesc crează slujbe, progres, profit;
- Investitorii se bucură de un profit generos – la ora aceasta bondurile de guvern (ale guvernelor US sau Canada) plătesc cca 2% iar conturile de economii 1-1.5% așa că 9%, plătit constant (lunar, trimestrial) e un profit excepțional de bun;
- Statul face economii plătind pensii sociale la limita sărăciei cu gândul că cei ce au fost strângători și au investit în pensiile private vor avea totuși o bătrânețe liniștită (banii din fondurile de pensie, cum ar fi 401k în US sau RRSP în Canada, sunt neimpozabili – un stimul excelent ca oamenii să-i depună). În același timp, Statul obține un profit direct, oprind 15% din dividendele care ajung în mâinile acționarilor;
BDC-urile sunt doar un singur exemplu de mecanism ingenios care aduce o ramificație de beneficii tuturor: micului cetățean, bancherilor, Statului, oamenilor ingenioși, economiei. Dar nu e singurul. Real Investment Income Trust (REIT) e un mod prin care investitorii pot primi „chirie” fără bătăile de cap ale deținerii unei proprietăți. Prin MLP (Master Limited Partnership) și alte vehicule economice, oamenii de rând, nu doar cei bogați, pot primi profitul din resurse naturale (gaz, petrol, minereuri).
Tot ce are Statul nevoie sunt câteva instituții puternice – cum este IRS-ul (Fiscul) și SEC-ul (Securities and Exchange Commision – „Comisia de Supraveghere a Bursei”, într-o traducere liberală) și de legi corecte, coerente, bine gândite și care nu se schimbă după bătaia vântului și care răsplătesc financiar pe cei ce funcționează în cadrul sistemului într-un mod corect.
Nu trebuie să-mi spuneți că sistemul nu este perfect. Știu asta. Nimic nu este perfect. Spre deosebire de cele în care Statul trebuie să controleze viața a milioane de oameni pentru a duce la bun sfârșit cele mai simple mandate, este un sistem funcțional. E doar una din multele rotițe care, fără multă întreținere, mișcă mai bine viața cetățenilor. Ar fi ușor ca politicienii români să copie asemenea mecanisme. Din nefericire, pe lângă faptul că ne place să fim originali și nu acceptăm sfaturi, există și împotrivirea firească a atâtor „controlori” guvernamentali care fac – atât de indolent, atât de câș – ceea ce națiunea spune c-ar trebui să facă.
Pai oricum sunt termeni definiti deja….
Oricum copierea retetelor altfel, ca si in bucatarie, nu va avea acelasi gust…
Multumesc pentru comentariu. Nu pot spune ca nu aveti dreptate. Este din ce in ce mai putin „un stat minimalist” iar asta se vede de la o posta din deficitul pe care nu pot sa-l tina in control. Pe de alta parte, este inca departe de anvergura micro-controlului practicat in UE si spiritul american inca tanjeste dupa un Stat care se ocupa de esenta si nu gestioneaza fiecare pas al cetateanului.
Daca ne axam pe punctul de vedere conservator – pentru ca l-ati numit pe Meyer – atunci trebuie sa ne gandim si la Tea Party, o miscare care doreste sa readuca Statul la traditiile minimaliste. Ceea ce descrieti (faptul ca ambele tabere au nuante sociale, de stanga) este insa perfect valabil pentru Canada, unde traiesc si unde Partidul Conservator trimite acasa pamflete laudand noile programe sociale introduse.
O precizare referitoare la introducere: SUA nu poate fi considerat un exemplu de stat minimalist deoarece atât Partidul Democrat cât şi cel Republican (prin hegemonia neoconilor) s-au folosit de o legislaţie destul de invazivă pentru a-şi îndeplini propria agendă politică. Neoconii, ca şi neoliberalii, au la bază valori de stânga, astfel că şi cele două partide gigant s-au comportat ca atare, evident în scopuri divergente. Tea Party a fost reacţia societăţii civile faţă de aceste tendinţe invazive.
Recomand spre lectură Frank Meyer, „In Defense of Freedom: A Conservative Credo” (1962), care deşi a scris cu peste 50 de ani în urmă, puncta nişte idei care s-au regăsit constant în politica internă SUA din ultima jumătate de secol.