Interviu în exclusivitate cu Ara Sarafian

Venind în întâmpinarea centenarului genocidului armean din 1915, Grupul Abovian, prin Pietro Shakarian, a purtat o discuţie cu Ara Sarafian[1], director al Institutului Gomidas (http://www.gomidas.org/)  din Londra, despre chestiunea genocidului, relaţiile turco-armene, kurzi, Recep Tayyip Erdoğan, Hrant Dink, William Saroyan şi şansele pentru pace şi reconciliere în regiune.

Pietro Shakarian (P.S.): Cum aţi devenit interesat de studiile armeneşti şi de chestiunea genocidului armean în mod special?

Ara Sarafian (A.S.): Mă interesa istoria armenilor din perioada târzie a Imperiului Otoman. Am fost în Turcia la sfârşitul anilor 1980, am petrecut aproape un an în Ankara învăţând limba turcă, şi vroiam să învăţ mai mult.

P.S.: Când aţi ajuns prima dată în Turcia? Cum a fost?

A.S.: În 1981. Era după putsch-ul militar. Eram la Londra şi pur şi simplu m-am hotărât să mă duc acolo. Nimeni nu se ducea în Turcia, cu atât mai puţin în estul Turciei. A fost o aventură.

P.S.: Povestiţi-ne despre Institutul Gomidas. Cum a debutat ?

A.S.: Institutul Gomidas a fost format de un grup de studenţi de la Universitatea Michigan din Ann Arbor. Vroiam să ajutăm un armean, Souren Aprahamian, să îşi publice memoriile. Am publicat atunci mai multe materiale, apoi revista Armenian Forum, apoi am început să lucrăm la diferite proiecte. Aşa că, Institutul a evoluat în timp.

P.S.: Aţi avut de-a face cu negarea genocidului atât în interiorul cât şi în afara Turciei, cel mai de curând cu fostul şef al Arhivelor Otomane de Stat al Primului Ministru, Yusuf Sarinay. Cum v-aţi confruntat cu această problemă?

A.S.: Acum o luăm pe repede înainte! Personal sunt interesat de istoria armeană – istoria socială şi administrativă a armenilor otomani. Şi genocidul este o chestiune de interes major. Am decis, alături de colegii mei din Institutul Gomidas, să răspundem problemei negării. Până acum am ales trei cazuri subtstanţiale de “negare a genocidului”, unde atenţia cade pe o chestiune concretă ce poate fi rezolvată în condiţiile în care partea negaţionistă este un jucător major în această problemă.

Prima chestiune îl priveşte pe Yusuf  Sarinay, fostul şef al arhivelor turceşti, care susţine că intelectualii armeni care au fost arestaţi la Constantinopole pe 24 aprilie 1915 au fost trataţi cinstit, folosindu-se chiar de deţinuţii politici ca exemplu şi susţinând că mulţi ar fi supravieţuit până în 1918. pe scurt, i-am verificat prezentarea – incusiv citătile din arhivele otomane – şi le-am găsit frauduloase. Am redactat un răspuns detaliat, care a fost publicat în Agos (în turcă) pentru a-i oferi drept la replică. Nu a făcut-o – nici până în clipa de faţă.[2] Deci, l-am demascat pe Sarinay ca fiind un intelectual al puterii de stat, prin argumentele pe care le-a prezentat, un caz de negare a genocidului. Într-adevăr, ce s-a întâmplat cu oamenii aflaţi în custodia închisorii Ayash în 1915 ? Nu există nici un fel de dovezi că ar mai fi fost în viaţă în 1916; dispăruseră, cu siguranţă, în 1918 la finalul războiului, şi avem dovezi credibile că ar fi fost de fapt omorâţi în vara lui 1915.

P.S.: Ce s-a schimbat în Turcia de când Recep Tayyip Erdoğan şi Partidul Dezvoltării şi Dreptăţii Sociale (AKP) au venit la putere? Care a fost impactul acestui partid asupra chestiunilor armeneşti ?

A.S.: La ora actuală este posibil să vorbeşti despre chestiuni armeneşti în Turcia. Negarea oficială este încă prezentă. Dar până acum, avem capacitatea de a aduce provocări asupra acestei negări. E loc pentru disidenţă în Turcia şi noi exact asta am făcut cu Institutul Gomidas – construind, în acelaşi timp, punţi de legătură cu societatea civilă din Turcia. De fapt, chiar poziţia oficială a statului turc s-a schimbat în chestiunea genocidului. Au recunoscut că armenii au fost trataţi într-o manireă inumană în 1915, dar neagă detaliile, amestecă nişte gogoşi, şi neagă responsabilitatea statului. Dar s-au făcut totuşi progrese.

P.S.: Aţi lucrat mult cu populaţia kurdă din estul Turciei, în special la Diyarbakir and Bitlis. Povestiţi-ne despre aceste iniţiative. Cum a început totul?

A.S.: Am simţit nevoia să răspundem evoluţiilor pozitive din sud-estul Turciei. Diyarbakir era déjà  un oraş prietenos cu armenii când am început să lucrăm acolo, în 2013. Bitlis era pentru noi o necunoscută şi un test. În ambele locuri am întins mâna să construim punţi şi am fost bine primiţi. Recent am adăugat şi oraşul Mutki pe lista ariilor noastre de activitate. Sunt multe de spus despre regiunile kurde din Turcia: cu toate că mulţi kurzi au participat la Genocidul Armean din 1915, propriile lor experienţe în mâinile turcilor naţionalişti au constituit o experienţă cu caracter transformator. Un alt factor major l-a constituit însăşi mişcarea kurdă: inclusiv emanciparea femeilor, acceptarea diferenţelor etnice şi religioase care parte a propriei lor concepţii despre lume, respingerea şovinismului naţional etc.

P.S.: Care sunt sentimentele kurzilor faţă de armeni şi față de genocid? Pot armenii şi kurzii să conlucreze în confruntarea istoriei?

A.S.: Sunt convins că se poate dezvolta un limbaj al reconcilierii cu populaţia kurdă datorită propriilor lor experienţe în Turcia. Este nevoie, totuşi, de sensibilitate de ambele părţi. De exemplu, aş atrage atenţia asupra umilirii şi brutalizării kurzilor în Republica Turcia, distrugerea de către armata turcă, în anii 1980 şi 1990, a mii de sate, oameni goniţi în oraşe ca dislocaţi la nivel intern unde au trăit în condiţii de sărăcie abjectă … Ultima sută de ani de istorie kurdă şi moştenirea lor sunt ceva ce armenii trebuie să înţeleagă mai bine.

P.S.: Din punctul dumneavoastră de vedere, care este, în Turcia de azi,  impactul relaţiilor turco-kurde asupra chestiunii armene ?

A.S.: Mişcarea kurdă a devenit un catalizator al democraţiei în Turcia. Chestiunile cu care se luptă kurzii, cum ar fi drepturi egale, domnia legii, transparenţa guvernării, sunt in beneficiul tuturor – inclusiv al armenilor din Turcia.

P.S.: Aţi participat recent la un efort de a numi o stradă din Bitlis după celebrul compozitor american de origine armeană, William Saroyan, a cărui familie provenea din acest oraş[3] . Spuneţi-ne mai multe despre acest lucru.

A.S.: Eforturile au început după contactele iniţiale la Bitlis. M-a surprins cât de multă lume ştia de William Saroyan şi se mândrea cu el. Când s-a făcut sugestia de a re-denumi o stradă cu numele său, ca un prim pas de reabilitare a chestiunii armene, iniţiativa s-a bucurat de foarte multă susţinere. A existat o oarecare opoziţie iniţială din partea statului, dar această dificultate a fost depăşită, făcând cinste municipalităţii locale şi, aş îndrăzni să spun, democraţiei turceşti? Am avut chiar membrii ai filialei locale a AKP care au susţinut această măsură – cu alte cuvinte, susţinerea intrapartinică a acestei măsuri.

P.S.: Biserica Armenească Sf. Giragos din Diyarbakir a fost renovată şi restaurată. Crează aceasta un precedent pentru restaurarea şi conservarea altor biserici  şi monumente istorice armeneşti din Turcia?

A.S.: Da, este un precedent. Cu toate că nu este practic să renovezi toate aceste structuri din Turcia.

P.S.: De ce nu este practic ?

A.S.: Un prim motiv îl reprezintă costurile acestor renovări şi întreţinerea clădirilor. Dacă e să fie ca aceste biserici să fie funcţionale, mai e şi problema preoţilor. Cine va plăti pentru asta ? În cazul Bisericii Sf. Giragos, municipalitatea a acoperit o parte din costurile renovării şi plăteşte pentru o parte din întreţinere. Costurile renovării încă nu au fost achitate în totalitate. Iar biserica nu are preot. Dar este important şi se întrevede o lumină la capătul tunelului. De asemenea, autorităţile locale turceşti nu pot plăti asemenea proiecte, în special acolo unde nu există o comunitate armenească – iar comunităţile locale (musulmane) au propriile nevoi presante. Deci, s-ar putea face o renovare selectivă a anumitor biserici, pe baza unor studii de caz, dar nu pe peste tot. Şi asta se şi întamplă, oricum.

P.S.: Hrant Dink a fost o figură specială, atât pentru armeni cât şi pentru turci. Anul acesta s-au împlinit opt ani de la asasinarea sa, la Istanbul. Ţineţi minte ce s-a întâmplat ? Care a fost impactul asupra dumneavoastră personal? Care a fost impactul acestei tragedii asupra relațiilor turco-armene?

A.S.: Cred ca Hrant Dink a fost un făuritor de pace. Și a vorbit în numele celor lipsiți de voce (civică) în Turcia – în special armenii din provincie. A fost o parte a evoluțiilor pozitive din Turcia. Putea să se adreseze publicului turc și să le atingă inimile.  Nu era însă îndrăgit de toți. Mulți turci nu îl agreau – și l-au omorât. Procesul lui Dink încă mai continua pentru că a avut loc o mușamalizare – care încă continuă. Și mulți armeni nu l-au plăcut – și, într-un sens, nu îl plac. Obișnuiau să îl vorbească pe la spate, pentru că era promotorul păcii și reconcilierii. Când a fost asasinat, l-au iubit ca pe un ”martir”. Acum se folosesc de moartea lui pentru a-i submina mesajul. Cât de des auzim o voce a reconcilierii?

P.S.: Anul trecut, pe 24 aprilie, Erdoğan a adresat condoleanțe pentru armenii din 1915. Este acesta o dovada că Turcia se apropie de confruntarea cinstitită a propriului trecut, chiar dacă genocidul nu a fost menționat explicit?

A.S.: Erdoğan a îndreptat Turcia mai aproape de adevărul din 1915, dar nu în totalitate. Așadar, a adus dezbaterea mi aproape de adevăr. Și-a adus proprii susținători. Și a făcut ceea ce e bine pentru Turcia. Nu cred că ar fi putut face mai mult, chiar dacă ar fi vrut. Ar fi pierdut următoarele alegeri. Opozanții săi, naționaliștii, ar fi avut o victorie la câmp deschis.

P.S.: S-au scurs 100 de ani de la genocid. Care sunt șansele pentru o reconciliere turco-armeană? Există semne că mergem înainte?

A.S.: Sunt multe oportunități pentru a merge înainte – construirea continuă a încrederii, dezvoltarea unui limbaj al păcii, înțelegerea etc. Cu toate acestea, ar fi prudent să declarăm că mai rămân, deasemenea, multe (posibile) capcane și posibilitatea uniu dezastru. Ignoranța, ideile preconcepute, aventurierismul partizan … Deci, posibilitățile de a merge înainte rămân, dar lucrurile nu trebuie subînțelese.

[1] Text reprodus prin amabilitatea Grupului Abovian http://abovyangroup.org/ și a dlui. Pietro Shakarian.

[2] Versiunea în engleză a articolului poate fi accesată aici http://www.gomidas.org/submissions/show/5 .

[3] http://www.bianet.org/english/local-goverment/161117-bitlis-now-has-william-saroyan-street

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *