Abia după apariţia celui de al treilea număr al Gastronomului Cîinele i a făcut o nouă vizită inspiratorului său din scuar. Bătrînul literat şi cîrciumar socialist nu scăpase de vopseaua roşie care i macula bustul. Praful îi dăduse o nuanţă sîngerie. Cîinelui i se părea că venise timpul să i mulţumească lui Gherea pentru momentul de inspiraţie cînd se hotărîse să înfiinţeze revista. Ar fi vrut să plătească pe cineva să cureţe bustul, totuşi revista nu i mergea atît de bine încît să poată scoate bani din buzunar pentru binefaceri edilitare. După ce a tras linia cheltuielilor, a ieșit „pe plus“, cum observase contabilul care i făcea socotelile. Dar cum preţurile tipografiei creşteau de la o lună la alta, iar Mari făcea piaţa şi plătea angaralele la bloc cu banii pe care îi primea de la vînzătorii de ziare, Cîinele nu ştia cît de mare era acel plus. Îşi reparase maşina şi o dată pe săptămînă îşi scotea familia la restaurant, dar şi el, şi Mari amînau să şi cumpere haine, iar pentru băieţi nu mai intrau în magazine, ci le luau tricouri şi pantaloni scurţi de la tarabele din piaţă.
La institut nu mai venise nici o comandă de cercetare de cîteva luni. Se vorbea despre o restrîngere de activitate. Conducerea provizorie se împăcase cu indezirabilii, pentru a face front comun împotriva ministerului. Grevistul foamei, cel care se legase cu un lanţ de caloriferul de la intrare, fusese ales director în unanimitate după ce stătuse o săptămînă legat, cu o ploscă medicinală lîngă el. Slăbise atunci vreo opt kilograme, dar a avut grijă să se îngraşe la loc, ştiind de unde i se trăgea unanimitatea alegerii sale în fruntea institutului. Păstra lanţul în sertarul de la birou.
Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Cartea Românească, Polirom, 2015
Cîinelui nu i venea să recunoască, dar vizita lui în scuarul lui Gherea avea şi un scop practic. Primise în sfîrşit repartiţie pentru un apartament cu patru camere. Numai că apartamentul se afla într un bloc pe Şoseaua Virtuţii, din Militari, iar blocul era încă în construcţie. Repartiţia i se părea o bătaie de joc. Voia să renunţe la ea, cu scandal, fiindcă una dintre fostele lui colege de birou îi povestise la telefon cum ajunsese el la blocul în construcţie din Militari, deşi pe tabelul cu cereri care plecase de la institut, la începutul anului, se afla pe locul trei din douăzeci. După demisia lui, venise la institut o hîrtie de la ICRAL cu adresele a 22 de apartamente. Ultimele două erau în blocuri neterminate, în eventualitatea că se vor găsi amatori şi pentru ele. Cei care au repartizat apartamentele au fost noul director şi fosta conducere provizorie. La început, pe el l au tăiat de pe listă pentru că demisionase şi intrase în domeniul privat, „după ce se exprimase de faţă cu martori că institutul nu mai avea nici un viitor“. Totuşi, cum le rămăseseră două apartamente pe care nu le voia nimeni, în dreptul unuia dintre ele au scris numele lui şi au trimis hîrtia la ICRAL. În primul moment, Cîinele a fost de acord cu decizia de a fi tăiat de pe listă fiindcă demisionase şi le a fost recunoscător celor de la institut că îi dăduseră chiar şi un apartament dintr un bloc neterminat. Dar, după ce s a mai gîndit puţin, a ajuns la cu totul alte concluzii. Nu era sigur că, legal, avea dreptate. Însă institutul ceruse un apartament folosindu se de numele lui. Dacă el demisionase, cei de la institut ar fi trebuit să dea apartamentul înapoi la ICRAL, nu să l repartizeze altcuiva. Iar dacă el nu mai avea nici un drept de a primi casă din partea institutului, de ce primise totuşi repartiţie ? Cîinele ar fi vrut să facă scandal, dar se temea că zgomotul iscat în jurul lui ar fi putut lovi în reputaţia Gastronomului. Fiindcă o noapte petrecută la Jilava nu putea şterge numele lui dintre autorii reţetelor salamurilor cu soia, ai şuncii de Praga falsificate şi ai caşcavalului de sinteză chimică, atît de nereuşit încît se spunea că are gust de petrol. A fumat cîteva ţigări, s a plimbat niţel prin scuar dînd ocol bustului, apoi s a aşezat la loc pe banca din faţa fostului cîrciumar. Bătrînul bărbos părea sceptic. Chiar dacă ar fi trebuit ca bustul lui să fie curăţat de vopsea de cîteva luni bune, ori nu mai erau fonduri la primărie pentru aşa ceva, ori, mai degrabă, primăria obosise să se mai lupte cu cei care îl profanau. Totuşi, cei care îi turnaseră vopsea în cap nu veniseră după aceea să l dea jos de pe soclu, ceea ce poate ar fi încercat dacă l ar fi văzut absolvit de vopseaua lor, a presupus el, în locul încercatului Gherea. Iar dacă se gîndea mai bine, bătrînul socialist măcar fusese convins că avea dreptate în ceea ce scrisese. Or, el ştiuse că făcea porcării la comandă împreună cu ceilalţi cercetători din institut. Aşa că de ce ar fi protestat că foştii lui colegi îi făcuseră o porcărie după ce demisionase, cînd poate că în mintea lor încercau să l îndatoreze cu un bine care lui i se părea umilitor ? Mda, poate că bătrînul Gherea, s a gîndit Cîinele, în ciuda filosofiei materialiste al cărei apostol fusese după venirea în România, ar fi putut fi şi un rabin care, în locul Capitalului lui Marx, să evalueze lumea potrivit literei Vechiului Testament. Era o simplă ipoteză, dar concluzia Cîinelui, după ce a părăsit scuarul, a fost că era mai bine să accepte ceea ce primise, chiar şi în bătaie de joc. Sau, dacă voia ceva mai acătării decît un apartament în Militari, putea să facă economii din veniturile Gastronomului. Deocamdată nu era în stare să pună deoparte decît banii pentru tipografie. Totuşi, de cînd intrase în rîndul privatizaţilor, pînă şi vecinii din bloc îşi închipuiau că se umpluse de parale şi că Mari le cumpăra băieţilor tricouri şi pantaloni scurţi de la tarabele din piaţă doar ca să nu bată la ochi. Iar copiii vecinilor aveau grijă să i scrie cu degetul pe geamul din spate, prăfuit, al maşinii : „Privatizat nespălat !“.
