Adriana Carrasco s-a născut în 1985 la Cuernavaca şi a trăit în Ciudad de México, unde a urmat cursurile UACM, de unde a ieşit licenţiată în Asistenţă Socială. A lucrat în mai multe aziluri şi centre sociale şi a scris în urma experienţelor sale volumul de poezie „Dezmembraţi” (2009). A murit în vara anului 2012, în apropierea casei sale din Tepito, într-un schimb de focuri dintre două bande rivale, împreună cu partenera sa, fotografa Maria Hirschpek.
Luis
Când l-am cunoscut, plimba o maimuţă
într-un cărucior de supermarket
era îmbrăcat în cămaşa lui vernil iar maimuţa
înţelesese prea târziu că
nu va fi o plimbare obişnuită.
Prin învălmăşeala de pe Toltecas, pe lângă
vânzătorii de jocuri video, periculos de
aproape de colţul ochilor roşii,
căruciorul avea o roată înţepenită
iar maimuţa privea cu ochii ieşiţi din orbite
tot tărăboiul din jur, degetele care o
împungeau, gurile ştirbe gata să o-nghită
cu blană cu tot. Nu se întâmpla
nimic deosebit, cum ar fi spus ministrul
de Interne, dar maimuţa era îngrozită.
Luis se prefăcea că nu vede
trecea mândru împingând căruciorul
salutând în stânga şi-n dreapta
după cum e obiceiul în cartier.
Nu se întâmpla nimic deosebit, dar maimuţa
se ciucise-ntr-un colţ cu ochii închişi
şi începu să-şi roadă testiculele
fiindcă un animal cu cât e mai speriat
cu atât e mai caraghios.
Câteva săptămâni mai târziu,
după ce-şi terminase numărul cu maimuţa,
m-am urcat în Dodge-ul lui vechi
moştenit de la taică-su, maşina aia
hodorogită care troncănea din toate
încheieturile. Până să ajungem la Cuernavaca
(Luis îşi schimbase cămaşa vernil şi
purta acum un tricou negru, ţinea doliu pentru
maimuţă, care se electrocutase într-o noapte,
beată criţă, la Arcade), noul meu prieten
nu a tăcut o clipă,
iar când totuşi a închis gura, a dat drumul
la radio, din care urlau tot felul de
cântece idioate, pentru că, spunea el,
nu îl poate da mai încet.
Era clar: orice numai să-i acopere gândurile.
Orice numai să n-audă ce-i tot
zicea de pe lumea cealaltă maimuţa,
pentru că, se ştie, după ce mor
maimuţele încep să vorbească
cu adevărata lor voce, vor să recupereze
tot ce-a rămas nespus – dar asta numai
în capul celor care se simt vinovaţi.
Cine are pe conştiinţă o maimuţă,
trebuie să fie poet, cu adevărat poet,
mi-am zis în timp ce-l priveam în
retrovizoare pe Luis, în tricoul lui cu
AC/DC, mutra îi era schimonosită
de ruşine şi frică
şi eu râdeam înfundat pe bancheta
din spate, nu mă puteam opri
văzându-i colţurile gurii lăsate în jos,
ochii scânteind de spaima şi nebunia
poeţilor înjosiţi. Maimuţa nu-l lăsa
o clipă în pace, îi turuia întruna în cap
acum că aparatul fonator nu
mai era un obstacol.
Luis era livid, ar fi fugit cu maşina aia
şi cu mine în ea până la capătul lumii,
doar să nu-i mai audă vocea.
Traducere în limba română de Claudiu Komartin
apărut în revista „Poesis internațional”, nr. 14 / 2014
