Maria regina României, „Jurnal de război. 1917–1918” (3)

Era prezent şi Carol, şi împreună am încercat din răsputeri să-l convingem că încă se poate elibera de oroarea care se apropie clipă de clipă, numai să vrea, că armata e cu el, că cer zgomotos să le adreseze cuvântul, cuvântul eliberator!
Una peste alta, de data aceasta mi-a primit intervenţia cu calm şi parcă-parcă mi s-a părut că progresăm – dar foarte puţin!
Regina-Maria_jurnal-de-razboi-2.
Mi-am petrecut dimineaţa vizitând o mulţime de oameni şi luându-mi rămas-bun, fiindcă toţi străinii sunt gata să plece, de fapt sunt izgoniţi din ţară ca să lase loc duşmanului căruia ne vindem sufletele zi după zi – îmi dau seama de toate acestea şi mă umplu de o ruşine de nedescris. Când încerc să-mi exprim starea de spirit în privinţa aceasta, îmi simt mintea împinsă până în pragul nebuniei.

Maria regina României
Jurnal de război. 1917–1918
Ediţie integrală, necenzurată

Ediţie îngrijită de Lucian Boia
Traducere de Anca Bărbulescu
Humanitas, 2015

(…)

După prânz m-am dus la Nando împreună cu Carol şi i-am dat mesajul lui Prezan – i l-am dat direct şi simplu, ca de la soldat la soldat. L-am văzut clătinându-se sub puterea ispitei de a lua calea măreaţă şi onorabilă. În camera lui are un tablou fermecător cu soldaţii tuturor armatelor aliate, înaintând împreună, cu culorile steagurilor lor amestecându-se în vânt. „Priveşte-l“, am exclamat eu, „n-ai muri oare de durere şi ruşine dacă steagul tău ar fi scos dintre ele?“ S-a ridicat ca un om schingiuit, sfâşiat între bine şi rău, care luptă să se izbăvească de o oroare copleşitoare, pe care nu o poate îndura, dar nu are nici puterea de a o îndepărta. M-a cuprins o milă sfâşietoare pentru el, dar niciodată, niciodată nu m-aş putea ierta dacă n-aş încerca să-l conving să reziste atâta timp cât mai există fie şi cea mai firavă şansă.

Din nefericire, a trebuit să plec repede, fiindcă-l aştepta pe l’Homme du Malheur şi nu mă simţeam în stare să dau ochii cu el – nu aş fi putut!
După aceea, în mintea mea e un gol care se întinde până la ora ceaiului. Ileana invitase câţiva prieteni englezi de-ai ei la o petrecere de rămas-bun şi urma să vină şi magicianul care a amuzat-o atât de frumos ieri. Au fost invitaţi şi Anderson şi doamna Prezan. Ea a venit cu înfrigurare tremurândă, să afle ce răspuns îmi dăduse regele. I-am spus cum a decurs întâlnirea noastră, că am văzut tentaţia ameţitoare care-l cuprinsese la gândul de a se elibera de vraja aceasta hidoasă sub puterea căreia s-a aflat şi să devină din nou bărbat şi soldat – dar am fost nevoită să adaug că l’Homme du Malheur se întâlnise cu el după plecarea mea şi că sunt de părere că înrâurirea pe care o are asupra regelui desface tot ce a clădit a mea.

Am trimis după Berthelot, i-am spus tot ce am făcut şi l-am implorat, ca regină şi femeie, ca Aliat, să meargă la el şi să-i vorbească ultima oară, în numele onoarei. L-am implorat să nu plece în grabă cu misiunea lui militară. Am folosit toate cuvintele pe care le poate chema în ajutor o femeie când se află în faţa unui prăpăd pe care nădăjduieşte să-l împiedice. Bătrânul simte întocmai ca mine, iar vederile lui în ce priveşte onoarea sunt şi ale mele; împărtăşeşte cu mine ideea că rezistenţa noastră armată nu ar fi chiar atât de nebunească pe cât se crede în general. „Folosiţi-vă de toată puterea de convingere pe care o aveţi dumneavoastră“, l-am implorat, „vorbiţi-i regelui mai întâi ca general, iar dacă nu cedează, vorbiţi-i ca de la soldat la soldat, iar în cele din urmă, dacă nici aceasta nu reuşeşte, vorbiţi-i ca de la bărbat la bărbat – ţineţi minte că astfel puteţi salva onoarea unei ţări şi viitorul unui om şi al familiei lui, care a făcut şi ea mari sacrificii pentru cauză!“

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *