Lacrimile doctorului Guillotin

Acum, cu această armă, îți tai capul cât ai clipi și nu vei simți nimic. Gluma sinistră a lui Joseph Ignace Guillotin, medic și deputat în noua Adunare a Stărilor Generale a devenit virală în societatea franceză din anul de grație 1789. Doctorul visa la abolirea pedepsei cu moartea, scop evident irealizabil atunci, consolându-se cu ideea unei mașinării care să curme rapid suferința condamnatului. Proiectată de un alt medic, Antoine Louis, ghilotina a fost inaugurată la 25 aprilie 1792 în Place de Gréve, pe Nicolas Jacques Pelettier și si-a continuat neobosita cădere până la 10 septembrie 1977, când a tăiat ultimul cap în Franța, cel a lui Hamida Djandoubi, un emigrant tunisian.

Noua mașinărie a morții a fost doar piesa letală a unui angrenaj politic și social pus în slujba unei utopii sângeroase în halucinantul sfârșit de secolul XVIII francez. Dinastia de drept divin a Bourbonilor a fost înlocuită în 1793 sub ochii mulțimilor hipnotizate, cu dinastia de călăi Sanson, dintre ai cărei șase reprezentanți s-a dinstins Chrarles Henry (“Marele Sanson”), pionier și în același timp maestru al ghilotinei cu un „palmares” de aproape 3000 de capete printre care figurează la loc de cinste, cel al lui Ludovic al-XVI-lea.

Propensiunea spiritului francez spre utopie își găsește cea mai bună expresie în delirul iacobin dar avataruri ale ei, mai puțin sângeroase, nu vor conteni să se manifeste în secolele următoare. François Furet a demonstrat convingător în Reflecții asupra  Revoluției franceze și în Trecutul unei iluzii, afinitatea între iacobinism și comunism și rolul jucat de ideologie în configurarea proiectului de societate imaginat de Saint-Just și Robespierre. Constituția egalitaristă a anului I, abolirea proprietății private, introducerea unui nou calendar, cultul unei  abstracte Ființe Supreme, au reprezentat componente ale unui proiect utopic a cărui aplicare a generat sângeroasa nevroză a Terorii. Și dacă Sanson reprezintă călăul sănătos, harnic, profesionist, Jean Baptiste Carrier e călăul bolnav, voyeur-ul scelerat, regizor al înnecurilor colective în Loire, cărora le-au căzut victime  în jur de 2500 de contrarevoluționari reali sau imaginari din zona Nantes. Groteștile „căsătorii revoluționare”, invenții ale aceluiași Carrier, celebrate prin înnecarea unor cupluri legate, se înscriu în lungul șir al aberațiilor rezultate din obsesia cetății asediate, a revoluției aflate în pericol.

Credem că toată această spirală a violenței începută în Franța odată cu distrugerea unei închisori inofensive atunci (Bastilia), continuată prin regicidul din ianuarie 1793 și ajunsă la apogeu în timpul Dictaturii iacobine, reprezintă rezultatul unei exacerbări până la idolatrizare a spiritului critic ce a generat o exigență absurdă, intoleranță și neîncredere față de individul ce nu reușea să se adapteze la noua societate. Atribut tare al libertății, spontan și flexibil, spiritul critic al luminilor a degenerat, atunci când n-a putut articula utopia imaginată, în fanatism ideologic. Iar instrumentul păstrării purității ideologiei a rămas în toate totalitarismele mai vechi sau mai recente, practica terorii.

Imperiul lui Napoleon a însemnat încercarea Franței de a exporta utopia, de a elibera peste granițe întreaga tensiune acumulată în deceniul revoluționar, prin bravura marii armate franceze. Timp de un secol, istoria militară a Franței a stat sub semnul iluziei invincibilității conferite de hegemonia meteorică a Imperiului napoleonian. Începând cu războiul franco-prusac și continuând cu cele două războaie mondiale, Franța a experimentat neputința gloriei refuzate. După umilința din 1871 a urmat revanșa surdă și anonimă din tranșeele apocaliptice ale Marelui Război. Dar modul în care la Conferința de pace de la Paris, Franța și-a gestionat triumful conjunctural, e o altă dovadă a transformării ciclice a spiritului său critic în spirit vindicativ. Sub bagheta nefastă a „tigrului” Clemenceau, și-a creat un avantaj absurd din care s-au hrănit resentimentele ce au crescut, în interbelic, monstrul nazist. Patria în primejdie din  iunie 1940 a găsit Franța epuizată din interior de propriile-i obsesii bovarice, victimă resemnată a haitei naziste, tânără și feroce.

Niciunde n-a sedus și n-a orbit utopia comunistă o mai numeroasă elită intelectuală decât în Hexagon, leagănul egalitarismului, avanpost occidental al propagandei pentru o iluzie sângeroasă. A rămas o iluzie  după Al Doilea Război grație Planului Marshall, a încrederii în Charles De Gaulle și a viziunii economice luminoase a unor Jean Monet și Robert Schuman.

Deși s-a dorit  începutul unei lupte prelungite, nesupunerea civică din mai ’68 cu ale sale sloganuri teribiliste Este interzis să interzici și Fiți realiști, cereți imposibilul, cu ocuparea unor fabrici de către muncitori și a unor universități de către studenți, a fost ultima epifanie a egalitarismului sacralizat din istoria franceză recentă și o nouă celebrare a cultului supremei libertăți de exprimare.

Decolonizarea franceză s-a făcut în primele două decenii postbelice sub semnul unei nevroze a deziluziei, ce n-a putut accepta decât după războaie sângeroase în Indochina și Algeria o realitate care în Commonwealthul britanic s-a negociat cu prudență și realism politic.

Astăzi Franța trăiește provocarea, pentru a câta oară, a unei Patrii în primejdie în fața valului islamist, recentele atentate alimentând scepticismul în ceea ce privește reușita multiculturalismului privit din ce în ce mai mult ca o ultimă utopie a Occidentului.

În ajunul Revoluției, caricaturi al căror extremism și lubricitate le depășeau pe ale celor de la Charlie Hebdo pregăteau eșafodul pentru vulnerabilul Ludovic XVI și pentru a sa Madame Déficit (regina Maria Antoaneta ghilotinată în 1795 de fiul „marelui Sanson”). Artă a excesului, a întâlnirii între limitele ego-ului receptor și nelimitarea infailibilă a instanței critice, caricatura trăiește periculos în intervalul îngust dintre umor și isterie. Greu de spus în ce măsură oamenii creionului au depășit granița responsabilă a libertății de expresie, dar răspunsul dat de oamenii armelor provocării celor dintâi a fost dintotdeauna apanajul barbariei interioare. Atât timp cât clivajele culturale din interiorul societăților occidentale vor continua să existe, demersul critic de tipul Charlie Hebdo va fi în pericol. Atenția, prudența și calculul responsabil nu au făcut casă bună în repetate rânduri -cum am încercat să demonstrăm- în istoria tumultuoasă a spiritului francez din ultimele două secole.

Guillotin a fost la un pas de a face cunoștință cu „mângâierea” propriei mașinării  imaginare fiind eliberat din închisoare după lovitura de stat din 9 Termidor, care l-a eliminat pe Robespierre, punând capăt domniei Terorii. Inamic al pedepsei capitale, Doctorul Guillotin a imaginat moartea perfectă, dar a pus bazele tehnice, involuntar și tragic, terorii organizate ce a rulat apoi ca mecanism mental  în distopiile viitorului. Copleșiti de rezonanța sa sinistră, urmașii doctorului au renunțat la numele-stigmat.