Flash Lucian BOIA: Mitul democraţiei  

*Nu există construcţie politică-socială care să nu se inspire dintr-un şi care să nu ceară ajutor unui pachet mitologic – aceasta este una dintre marile idei care leagă excelentele analize, în direcţia deconstrucţiei mitologice – pe care, în România, dar şi în afara ţării noastre, Lucian Boia le face în chip programatic, memorabil, cît se poate de legitim şi magistral.

*În opera sa amplă – o operă în care mitocritică joacă un rol fundamental – nici democraţia (opţiunea numărul unu, explicită şi implicită în multe dintre textele sale pentru Lucian Boia) nu scapă de tipul de privire care o desface în bucăţi şi care relevă diversele articulaţii – unele mai reuşite, altele mai puţin reuşite – mitologice.

*”Mitul democraţiei” este chiar cartea care deconstruieşte – în maniera Boia – „cel mai rău sistem politic, exceptîndu-le pe toate celelalte”. O carte apărută iniţial în Franţa (cum e cazul şi cu alte lucrări ale domnului Boia), tradusă în româneşte de Lucian Boia şi publicată, în mai multe ediţii, la editura Humanitas. Cea mai recentă, apărută chiar în aceste zile.

mitul 1

*Demersul istoricului român nu are în vedere, în centrul său, formulele pervertite sau grav incomplete ale democraţiei – bunăoară, imperfecta sau, cum spunea cîndva (ironic, cinic, dar destul de adevărat în fond) un fost preşedinte, originala democraţie românească. Eseul domnului Boia – 150 de pagini, dense, bine povestite (e util să repetăm: Lucian Boia este şi un uriaş povestitor, ceea ce adaugă foarte multe la discursul academic de istoric) – vizează „modelul împlinit al democraţiei, acela al lumii apusene”. Acela care a ieşit, între altele, învingător detaşat cu diversele fake-uri care purtau întîmplător acelaţi nume, dar care aveau, în fapt, un cu totul alt conţinut politic, instituţional, social, societal.

*Democraţie apuseană este un model, încă o dată, „împlinit”, dar care are, spune din start Lucian Boia, o mulţime de „imperfecţiuni”. Însă: „cu toate defectele ei – defectele oricărei realităţi în raport cu condiţia ideală a lucrurilor -, democraţia occidentală este nu numai cea mai bună dintre soluţii, ci singura soluţie raţională”.

*”Mitul democraţiei” este şi parte a unui trilogii cu privire la miturile politice moderne. Indicaţia ca atare este făcută de însuşi Lucian Boia în prefaţa ediţiei în limba română: „”Mitul democraţiei” se află în strînsă legătură cu „Două secole de mitologie naţională” (din care am împrumutat cîteva pasaje privitoare la relaţia democraţie-naţiune) şi, pe de altă parte, cu „Mitologia ştiinţifică a comunismului”. Pot fi considerate ca formând laolaltă o trilogie”.

*”Democraţia”, menţionează în ultima parte a cărţii domnul Boia, e, înainte de orice, un cuvînt. E adevărat – un mare cuvînt pentru modernitate (alături de „progres” şi „naţiune”), dar un cuvînt! Totuşi, înainte de a fi o realitate, e un cuvînt. Or, „ar fi intelectual defectuos să identificăm un cuvînt, un simbol, o construcţie imaginară – fie şi de puterea pe care o are democraţia – cu realitatea însăşi, cu un anume tip de societate deja în funcţiune”, notează istoricul care şi-a lăsat, în spaţiul public românesc, o amprentă inconfundabilă în ultimele două decenii.

mitul 2

*Democraţia stă, mai spune Lucian Boia, într-adevăr, pe un „sol” mitologic impresionant şi foarte generos: ideea de stat deschis, pluralism politic, stat de drept, piaţă liberă, egalitate (de şanse, nu de rezultate), libertate şamd. Însă, mai adaugă istoricul, cînd măsurăm aceste cuvinte-umbrelă cu realitatea, lucrurile nu mai sînt aşa de frumoase, atît de rotunde, aşa de coerente precum sînt ele în „povestea” despre democraţie.

*Detaşare şi atenţie faţă de modelul de democraţie care a ieşit învingător – democraţia occidentală! – este ceea ce e igienic – mental, cultural – să probăm acum, ne sugerează Lucian Boia. Căci, chiar dacă e minată – funciar – de atîtea defecte, chiar dacă trage după sine fantoma atîtor proiecţii irealizabile, chiar dacă e aşa de fragilă (fragilitatea, ar spune unele direcţii de interpretare, fiind tocmai parte din puterea sa), democraţia este, oricînd şi în orice condiţii, de ales. Să reflectăm: „Dezamăgiții democrației ar proceda cu totul greșit dacă ar porni în căutarea altor utopii, presupunându-le mai performante, și cu speranța că acelea vor institui, în sfârșit, dreptatea perfectă și fericirea generală. Consumată cu moderație, utopia e un stimulent absolut necesar; fără o doză de gândire utopică, lumea n-ar rămâne decât materie, teren de joc pentru instinctele primare. Dar abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub acest aspect ca un avertisment. Capcana cea mai perfidă a istoriei este linia, din nefericire invizibilă, care separă realizabilul de irealizabil (sau, și mai rău, de materializările monstruoase). Este legitim să cerem mult democrației. Dar să nu-i cerem prea mult.“

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *