— N așfi crezut ! zise Wade.
— Foarte ciudat, un sacrificiu dintre cele mai neobişnuite. Mă întreb despre ce o fi vorba.
— Poate e pentru însănătoșirea împuternicitului regelui, zise în glumă Wade.
Apoi ceva păru să l zguduie vorbi iarăși, de data asta serios.
— Nu mi place cum arată. Nu mi ar păsa dacă ar folosi scoicile brăţările lor, dar capul lui George al V lea !
Clarke chicoti, însă se opri îndată ce Wade băgă mâna stângă în strachină scoase bucata de argint, o curăță de frunze, o frecă de jambiera de lână, după care o băgă în buzunar.
— Pentru numele cerului ! Ce crezi că faci acolo ?
— Nu permit ca regele Angliei să fie băgat într un juju dezgustător, răspunse râzând Wade.
Întâmplarea îl îngrijoră de a binelea pe Clarke. Credea că admiră oameni precum Wade și Wright, care păreau să facă o slujbă importantă fără a se lua prea în serios, care vedeau întotdeauna partea amuzantă a lucrurilor. Dar această nepăsare – fiindcă era cu siguranță o monstruoasă nepăsare să profanezi sacrificiul altcuiva – era oare parte a înclinației de a vedea partea amuzantă a vieții ? Dacă da, n ar fi fost mai nimerit să apuce pe calea seriozității (cu pompoșenia ei de rigoare) urmată de Winterbottom ?
Fără să şi dea seama de asta, Clarke se pregătea să și asume povara Administrației în eventualitatea morții lui Winterbottom. Lui avea să i revină sarcina de a i apăra la nevoie pe băştinaşi de acte necugetate precum cel al lui Wade […]
Abia în a patra zi petrecută în Okperi se pomeni deodată Ezeulu chemat să l vadă pe domnul Clarke. Îl urmă pe mesager pe coridorul către biroul omului alb. Mai erau mulți oameni acolo, unii stând pe bănci lungi, alţii aşezaţi pe podeaua de ciment. Mesagerul îl lăsă pe Ezeulu pe coridor și intră într o încăpere alăturată, unde alți bărbați lucrau, la diferite mese, pentru omul alb. Ezeulu văzu, prin geam, că mesagerul vorbea cu un bărbat care părea șeful acestor lucrători. Mesagerul arătă spre el, celălalt îi urmări degetul cu privirea îl văzu pe Ezeulu. Dar nu făcu decât să dea din cap, scriind mai departe într o carte mare. Când termină, deschise o ușă ce dădea către o altă încăpere, însă nu zăbovi mult acolo. Ieși iar, îi făcu semn lui Ezeulu și l conduse la omul alb. Și acesta scria, dar cu mâna stângă. Primul lucru care i trecu prin minte lui Ezeulu văzându l fu dacă vreun negru ar fi putut vreodată să capete o asemenea iscusință încât să scrie cu mâna stângă.
Chinua Achebe
Săgeata lui Dumnezeu
Traducere din limba engleză de Iolanda VlădescuColecţia Biblioteca Polirom
Seria Esenţial
— Te numești Ezeulu ? întrebă interpretul după ce omul alb vorbi.
Această insultă repetată aproape că l scoase din sărite pe Ezeulu, dar izbuti să şi ţină firea.
— M ai auzit ? Omul alb vrea să știe dacă numele tău este Ezeulu.
— Spune i omului alb să și întrebe mama și tatăl cum îi cheamă.
Urmă o discuţie între alb interpret. Omul alb se înnegură, apoi zâmbi și i explică ceva interpretului, care îi spuse apoi lui Ezeulu că întrebarea nu era o jignire.
— E felul în care face omul alb lucrurile.
Europeanul îl privi pe Ezeulu cu o expresie oarecum amuzată. Când interpretul termină, se încruntă și începu să vorbească din nou. Îl mustră pe Ezeulu că nu arătase respect pentru ordinele Administrației și l avertiză că, dacă mai dovedea o asemenea lipsă de respect, avea să fie aspru pedepsit.
— Zi i, răspunse Ezeulu, că încă mai aștept să aud mesajul lui.
Dar interpretul nu traduse. Omul alb flutură enervat din mână și ridică glasul. Ezeulu n avu nevoie să i se spună că albul cerea să nu mai fie întrerupt. Apoi se liniști și vorbi despre beneficiile guvernării britanice. Clarke nu dorise să țină o asemenea prelegere, pe care ar fi socotit o arogantă dacă ar fi ţinut o altcineva. Dar nu se putea opri. Pus în fața aerului mândru nepăsător al acestui preot vrăjitor căruia erau pe cale să i facă un mare bine ridicându l deasupra alor săi, dar care, în loc de recunoștință, le răspundea cu dispreț, Clarke nu mai știa ce altceva să zică. Cu cât vorbea mai mult, cu atât se înfuria mai tare.
În cele din urmă, mulțumită disciplinei sale a răgazului obținut prin recurgerea la un interpret, Clarke izbuti să se adune să se liniştească. Apoi îi făcu propunerea lui Ezeulu.
Preotul nu se schimbă la faţă când i se dădu vestea. Rămase tăcut. Clarke știa că avea să mai treacă ceva timp până când avea să înţeleagă adevărata însemnătate a propunerilor.
— Ei bine, primeşti sau nu ? întrebă radios Clarke, cu simțământul acela de „știu că o să te dea pe spate“ pe care l au binefăcătorii.
— Spune i omului alb că Ezeulu n o să fie șeful nimănui, în afară de Ulu.
— Ce ? strigă Clarke. Ăsta i nebun ?
— Cred da, domnu’, zise interpretul.
— Atunci se întoarce înapoi la închisoare.
Acum era furios de a binelea. Ce obrăznicie ! Un preot vrăjitor care și bătea joc, în public, de Administrația britanică !
