Motto:
“Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Mircea Dinescu-“Sunt tânăr, doamnă”
Mă tot gândesc la ce zice Dinescu în poezia asta a lui, simt o notă recapitulativă, o ranforsare mentală a ceea ce a înmagazinat emoţional în speranţa, deloc ascunsă ba chiar expusă arogant, că tinereţea nu numai că n-a închis uşa după ea, dar s-a şi reinstalat solid, gospodăreşte, la ea acasă.
Placută ideea asta, crează confort spiritual, aşează în ordine harababura anilor care se scurg, ne dă iluzia eventualului control pe care tot sperăm a-l activa cam de când învăţăm că suntem şi dacă şi facem abstracţie de capcana interpretării versului dinescian avem şanse: privitul în oglindă devine strict informaţional.
“Ţi-ai pus ciorapii ăia negri, pe care ai plătit un pogon de bani aşa cum faci totdeauna când aduce Marga ceva din Israel şi măcar dacă ar fi fost ceva mai arătoşi, adică mai puţin ostentativi, arabescurile alea, flori, ce dracu-s, sunt îngrozitor de vulgare şi tu n-ai habar, ţii cu tot dinadinsul să frapezi, să atragi atenţia indiferent cum, indiferenţa îşi ia aerul definitoriu şi ea nu e decât ignoranţă, bâjbâiala începutului, nu-ţi dai seama?
Stai cu nasul în cărţi de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa, că după cum arăţi îmi închipui că nu dormi cine-ştie-ce, ai cearcăne de parcă ai avea şaizeci de ani, nu cred că ţi-ai dat cu pieptănul de o lună, ce zic, nu cred că te-ai pieptănat decând ai învăţat s-o faci şi, drept să-ţi spun, oricât ai mima nesimţirea asta doar aşa ca să tapezi e reală, înţelegi?”
N-ar prea fi nimic de înţeles, nici măcar curiozitatea de a învăţa ce e înţelegerea, pur şi simplu nu-i numic interesant “around”, zilele sunt lungi, nopţile fără sfârşit, realul se desfăşoară firesc numai în cărţi, consum existenţial expus fără rezerve şi, dacă eventual se va ivi şansa reeditării acestuia în spaţiu intim, s-ar putea elimina plictisul acesta imparţial. ..
“Ce ştii tu, efortul trecerii de azi pe mâine este extenuant tocmai pentru că e inevitabil, cum să scapi de acest vine şi pleacă fără să aglomerezi deziluzii, poate prea mult spus poate nu, dezamăgiri de rutină ar fi, să zicem, mai aproape de adevăr, mi-ar plăcea să te fac să înţelegi şi mă uit în ochii tăi şi degeaba!”
“Când eram mai tânăr/ Şi la trup curat…” lament care merge în poezie, dar care e afurisit de desuet dacă-l raportezi direct la viaţă, stare de fapt peste care trecem voioşi atunci când încercăm realul şi nu ne sfiim deloc să-l ranforsăm cu imaginaţie uneori aşa de fecundă şi aşa de vivid concepută că te învaţă “să scrii din vârful limbii / se te târăşti pe-o parte / aşa ca de râie / şi să crezi că ai fost acolo / oriunde”- cum zice poetul* – şi nimic n-a trecut peste noi, nimic n-a şifonat liniile precise, nedistorsionate de gânduri, de trăiri, de victorii, de prabuşiri, de toată adunătura asta de întâmplări şi neîntâmplări din care ne compunem.
Şi, pe deasupra, gratuit acest lament, aşa o pierdere de timp de care ne-am putea dispensa dacă n-am fi aşa de adânciţi în această artificială strădanie să fim ceea ce nu mai putem fi.”
‘Tata zicea că basmele au totdeauna substanţă, niciodată n-au fost concepute fără intenţie, un fel de înţelepciune elaborată concentrat, aşa, vitaminos; consumul ei trebuie să aibe eficienţă, transfer de anticorpi stopând nocivităţii posibile, o aparent inofensivă interferenţă în ceea ce gândim sau facem; basmele ne vor imbrobodiţi când ne e frig, dezgoliţi când ne e cald, ţanţoşi când nu călcăm în străchini, umiliţi când dăm cu bâta-n baltă şi strecoară în noi speranţa absurdă că nu trecem de pe un mal pe altul decât atunci când vrem şi mai ales când ştim de ce o facem.
Tot felul de piruete această conversaţie purtată-n oglindă, pentru că vrem-nu-vrem, stăm unul în faţa celuilalt încercând decojirea, înlăturarea – metodic cumva – a suprafeţei, mai netedă, mai scorojită, depinde cu ce ochi privim, de dispoziţia analitică a acestuia, oricum procesul pătrunderii dincolo de aparenţe e aşa de subţire că devine caraghios, ridicolul încercării, e drept, poate fi scuzat de încercare, de strădania încercării, dar el ramâne şi atunci e normal să ramânem şi noi suspendaţi : suntem tineri pentru că nu suntem bătrâni sau suntem bătrâni pentru că uităm să fim tineri?
nb *Nicodim Vernescu “aka” Valentin Nicolae)
Nu-ţi fă griji, Tea, un typo poate uneori să ofere chiar satisfacţii:) Chiar scriam undeva despre „mireasma de typo prelinsă discret/din câteva globule eşuate-ntr-un vers“.
Am întârziat răspunsul pentru că am sperat să apară o completare, din partea ta sau a altcuiva: n-am aflat ce aşteaptă LaPunkt de la poezie. Pot să presupun că nu aşteaptă nimic.
Cam la fel e şi cu majoritatea site-urilor “de creaţie”, nu aşteaptă nimic de la poezie. Acestea însă nu au autori agreaţi, doar încearcă să nu supere pe nimeni, socializează cu graţie. Adică sunt budoare literare.
Iarta-mi greselile de typo, Marius, sunt intr-un tratament la ochi si vad prost,
Merci pentru intelegere,
Tera
Hi Marius!
Ma bucur sa te”aud” ai ales ca in ultima vreme nu tam mai intalnit poezia pe site-uri.
Este perfect adevarat ce spui de Dinescu si, drept sa-ti spun, mi-a patur rau cand am vazut ca arenuntat la poezie….
Multumesc pentru trecere.
Tea
De la Mircea Dinescu se aştepta cândva să împartă cu Nichita postamentul cel mai semeţ al unor generaţii vecine. Nu a fost să fie, a lăsat poezii bune şi versuri memorabile, dar a abdicat înainte de vreme, asbsorbit fiind de multele trebuinţe ale unui trup devenit astfel mai puţin curat. Nu îl blamez, a fost calea lui.
Dar… ce aşteaptă LaPunkt de la poezie? Prea puţini autori par a fi acceptaţi aici, iar lipsa poeziei de ultimă oră îmi lasă impresia că nu se simte o nevoie reală de vers.