din Ciclul „Dialogul ca pretext”
-Sper că nu ai de gând să vorbeşti despre Thomas More ?
– De ce, te sperie?
– Nu ştiu dacă mă sperie, dar în niciun caz nu văd ce am putea discuta despre el, despre Utopia lui, vreau să zic.
– Cum adică, n-ai avea ce să discuţi despre Utopia?
– N-am zis că n-am avea ce, am zis că nu văd ce am putea noi discuta despre, ceea ce – trebuie să recunoşti – e cu totul altceva.
– Vorbe! Ascultă: zice Thomas More-„And therefore it seldom chanceth that any stranger, unless he be guided by an Utopian, can come into this haven.”
– Şi?
– Şi nimic. Mi se pare fraza asta definiţia perfectă a utopiei, utopia că ideal suprem…
– Cum adică, tu cosideri utopia ca ideal? Reţinusem concepţia de absolut imaginar un fel de esenţă a ceea ce s-ar putea consideră perfecţiune concretizată într-o realitate ca produs al imaginaţiei şi nimic mai mult.
– Nu înţeleg, te exprimi încâlcit şi probabil confuz. Absolut imaginar, zici tu, ca şi cum absolutul ar fi altceva decât o imagine conceptuală şi pe urmă îl opui idealului suprem de care zic eu şi te învârţi în abstractul confuz al jocului de cuvinte care nu spune nimic. De ce ?
– Nu ştiu ce vrei de fapt. Thomas More nu e Diogene, el operează cu imaginarul, fantezia mi se pare elementul cu care-şi elaborează ideile, călătoria lui se întâmplă într-un teren total fantezist, insula aia creeata de el…
– Ca şi cum butoiul lui Diogene ar fi real!
– Parcă de Diogene e vorba sau, mă rog, butoiul lui! Simplifici!
– Tocmai! Şi atunci valoarea filozofică a utopiei e nulă, consistenţa ideatică către care ne îndreptăm plini de speranţe se diluează …
– Stai puţin. Nici nu ştiu dacă Utopia are realmente valoare filozofică.
– Bine-nţeles, te rătăceşti în consideraţii superficiale, uiţi că Thomas More, că şi Machiavelli se plimbă prin realitatea istoriei cu siguranţă observatorului şi opulenţă vizionarului, concretul imediat şi abstractul posibil îi dau posibilitatea elaborării unei concepţii ideatice către care ne zbatem cu disperare, aş zice.
– Şi ce disperare!
– Exact. Pentru Thomas More Utopia este o insulă, total izolată, perfect apărată, draconic apărată ar fi mai corect, canalele de acces pe care utopienii le-au creeat ca o chemare către cealaltă lume sunt pline de capcane numai de ei ştiute, şansele de intrare în acest haven ca unicat, excepţie, supremă atingere umană sunt minime dacă nu inexistente.
-Eh! Tocmai asta nu-mi place mie, un absolutism vizionar se încolăceşte în jurul unei idei altfel interesantă poate chiar viabilă şi îi sugruma orice şansă de posibil real, o execuţie ilogică anulează posibilul, chiar aşa determinat de izolare şi ea , izolarea, vreau să zic, e o anomalie funcţională; ce e aia exclusivism absolut?
-Te alarmează!?
– Sigur că mă alarmează. Haven (ca expresie) nu implică abstractul şi atunci imaginea terestră a absolutului e o anomalie a relativului din care ne tragem, o limita de interpretare care minimalizează ori dincolo de expresia dogmatică există Heaven supremul refugiu la care sperăm, visam, credem chiar că ne-am putea purifică eşecurile şi penitenţi am putea recâştiga favoarea consumului fără păcat.
– Da, dar nu-mi aduc aminte unde, am citit că Utopia încearcă balansarea idealismului cu pragmatismul, pare a fi deci imaginea societăţii perfecte pe care o tot aşteptăm de vreo şase mii de ani şi atunci havenul lui More ar putea fi aievea, nu?
– Poate da, dar între timp ne plimbăm pe la Rouseau, pe la Voltaire, pe la Marx, Aldoux Huxley sau George Orwell şi admirăm mai mult sau mai puţin conştienţi un Caesar, un Napoleon, un Bismark sau stăm cu gură căscată la produsul ciudat al umanităţii ca Hitler sau Stalin şi totul curge…istoriceşte, vorbimd.
– Chiar curge? Mi se pare că ne poticnim mai tot timpul şi atunci ideea de curgere istorică e o bâlbâită scuză şi, ca orice scuză, ne cocoloşeşte şi nu învăţăm nimic!
– Memoria istoriei este reflexul celei umane, selectivă fiind reţine ceea ce poate fi prezentat într-o poziţie avantajoasă, spectaculos condiţionată de eliminarea a ceea ce ar putea altera intenţia, subiectivă fiind nu poate masca interpretarea şi atunci, dirijată de intenţie şi interpretare devine un joc mai mult sau mai puţin real…era să zic, onest! ”\
– Aşa … Utopie!?
