Terminând de citit Insuportabila uşurătate a fiinţei, mi-am amintit de o foarte veche legendă: povestea lui Filemon şi Baucis, cei doi ţărani, soţ şi soţie, care-i primiseră în coliba lor pe Zeus şi pe Hermes, călători neştiuţi, în vreme ce pe la toate casele dimprejur se trăgeau zăvoarele. După ce a trimis potopul asupra celor neprimitori, regele zeilor i-a întrebat pe Philemon şi Baucis ce-şi doreau. Iar Filemon a răspuns: „Acelaşi ceas să ne ia pe amândoi; nu cumva să văd al soţiei rug, nici ea în mormânt să mă aşeze pe mine.“ Şi dorinţa le-a fost îndeplinită: în ziua cu pricina, Baucis l-a văzut pe Filemon acoperindu-se de frunze, iar Filemon a văzut frunzele acoperind-o pe Baucis. Până astăzi, citim în Metamorfozele lui Ovidiu, locuitorul din Thynus arată cele două trunchiuri de copac învecinate care au luat naştere din trupurile lor.
Ca Zeus al operei sale, Milan Kundera a hotărât să le facă lui Tomas şi Terezei hatârul de a muri împreună. Le-a dăruit un accident fatal. Un accident, nu o sinucidere. Hotărât lucru, patosul nu-l prinde. Dar nici ironia nu e ultimul său cuvânt. După ce a demistificat implacabil dragostea romantică, el readuce pe neaşteptate în actualitate mitul antic al umilului cuplu pe care nici timpul, nici moartea nu reuşesc să-i despartă. Iar Insuportabila uşurătate a fiinţei, care se încheie în ajunul accidentului, îl lasă pe cititor pradă unei stranii tristeţi, o tristeţe calmă, aproape fericită. Îi plânge pe Tomas şi pe Tereza, într-adevăr, dar dacă moartea lor îl întristează, faptul că e moartea amândurora îl consolează, iar cititorul se surprinde chiar, la sfârşit, că o priveşte chiar ca pe-o şansă.
Alain Finkielkraut „ Şi dacă dragostea ar dăinui”
Traducere din franceză de VLAD RUSSO
Humanitas, 2014
