O adolescentă a fugit de acasă, dispărând câteva zile fără urmă. În mod neașteptat, autoritățile și presa au dat amploare acestei dispariții, mobilizând energii investigative disproporționate și captând un larg interes al publicului. Dacă orice dispărut ar fi căutat cu sute de polițiști prin toată țara, cu sprijinul serviciilor de informații și cu implicarea unui viceprim-ministru, dacă ziarele și jurnalele tv ar populariza cazul fiecăruia cu zeci de relatări, sensibilitatea noastră socială ar fi alta. Dar acest caz e o excepție, iar motivele trebuie căutate în specificitatea sa. Fata era olimpică, ceea ce corespunde cu empatia publică față de copiii buni, cei care-și consacră anii de școală studiului, garanție atât a unei viitoare cariere de succes, cât și a refuzului derapajelor promiscue ale vârstei. Printre atâția adolescenți care se droghează, au o viață sexuală prematură, glisează chiar spre mica infracționalitate, sunt ireverențioşi cu părinții ori le sunt o prelungită povară financiară, studioșii cuminți capătă trăsăturile unei specii aparte, minoritare, aproape angelice, simbol al unui ideal însă secularizat, cel al seriozității (care amintește de capitalistul ascetic al lui Max Weber). Perspectiva e desigur reducționistă, căci psihologiile adolescentine sunt în general extrem de contradictorii. Dovadă chiar fata în cauză, mânată nu de realizare socială, ci de una spirituală. Îmboldită de diverse influențe, mai mult sau mai puțin religioase, ea a încercat să dea un alt curs vieții sale, aspirând la a se călugări. După aproape două milenii de monahism, nu ar trebui să ne surprindă o asemenea intenție, chiar dacă lumea de azi e puternic secularizată.
S-o lăsăm un pic deoparte pe eroina poveștii (despre care, cu toata isteria mediatică, nu s-a aflat mare lucru) și să ne uităm la public, la reacțiile sale. Atitudinile au fost diverse, dar să le urmărim pe cele mai semnificative. Unii s-au îngrijorat de abuzurile psihologice la care poate fi expus un copil/adolescent de către duhovnici/călugări/profesori de religie. Alții au sărit în apărarea Bisericii, în numele valorilor tradiționalei culturi ortodoxe, justificând spovedania adolescenților, autoritatea duhovnicească a monahilor și învățământul religios. Un activ promotor al unei suplimentare secularizări (menite a reduce și mai mult influența Bisericii în spațiul public) a propus colegilor săi deputați ca orele de religie să fie înlocuite de studiul eticii. De cealaltă parte a baricadei s-a denunțat o nouă campanie de discreditare a Bisericii. Considerată, desigur, injustă și perversă.
Există trei probleme-cheie în această altfel banală poveste: prestigiul monahismului în cultura ortodoxă, rolul decisiv al duhovnicului în viața mirenilor, criza etică a societăților dominate de Biserica Ortodoxă. Monahismul creștin s-a născut în deșerturile Egiptului, departe (geografic, dar mai ales simbolic) de o societate romană încă ostilă noii credințe, dar și de o Biserică considerată prea laxă. De-a lungul secolelor a fost totuși integrat în noua civilizație creștină ca parte esențială, cu o influență decisivă. În Apus, ca și în Răsărit. Fără a intra în amănuntele acestei evoluții, să remarcăm prestigiul unic căpătat de monahism în lumea bizantină. Un prestigiu moral, dar și intelectual (dacă traducem în termenii unei culturi laice jargonul duhovnicesc). Călugărul era întruparea perfecțiunii creștine, model demn de urmat de toți ceilalți, vârf al unei ierarhii a tipologiilor umane. Stilul său de viață, aspirațiile sale, mentalitatea sa, au iradiat în toate straturile societății bizantine, fără concurenți reali la nivelul prestigiului simbolic. Nu întâmplător cultura ortodoxă e dominată masiv de călugări: asceza lor e proslăvită, revelațiile lor mistice sunt invidiate, cuvintele lor sunt investite cu valoare profetică, moaștele lor sunt venerate în biserici, iar icoanele îi popularizează din inima metropolelor până în cele mai depărtate cătune.
Ortodoxia contemporană (mai ales în țările cu tradiție milenară) își asumă cu orgoliu moștenirea bizantină. Iar în epoca noastră postmodernă, monahismul cunoaște o surprinzătoare prosperitate. Dar mai ales un prestigiu unic. Explicațiile îmbină mai multe planuri: replierea spiritualistă din postcomunism, expansiunea carismatismului religios, apelul defensiv la tradiționalism sub presiunea globalizării, valorizarea culturilor sociale periferice, etc. Oricare ar fi însă cauzele, efectul e uimitor. De la țăranul pios până la intelectualul plin de contradicții, de la politicianul din primele rânduri la hramuri până la tânărul pelerin, cu toții frecventează lumea monahală. Mai mult decât atât, îi privesc pe călugări drept persoane potențial carismatice, iar pe cei care se detașează dintre ei drept autorități aproape indiscutabile. Ei bine, într-o astfel de cultură, ce poate fi, dacă nu mai firesc (căci oricum rămâne un gest de excepție), cel puţin mai demn de prețuire decât o intrare în monahism? Un ortodox nu tocmai șlefuit, Gigi Becali, a comentat pe măsură evenimentul: `Fericiți părinții acelei fete și fericită România că dă încă naștere la sfinți. Ce poate fi mai frumos pe lume decât să fii mireasa lui Hristos?` A pus punctul pe i: sfințenia e cu precădere apanajul monahilor. Iată o prejudecată foarte vie în lumea ortodoxă. Desigur, teologia oficială e mai democratică, lasă ușile deschise oricui, dar de facto monahii sunt privilegiații Ortodoxiei. Biserica ortodoxă e extrem de clericală (o tendință ce chiar se accentuează, dovadă jenantă asocierea canonizării lui Andrei Șaguna cu tacita distrugere a moștenirii sale), dar și extrem de monahală. Toți episcopii sunt monahi. Marile voci ale teologiei ortodoxe sunt fie monahi, fie promotori ai culturii ascetice de tip monahal (ca Dumitru Stăniloae). Marii profeți de astăzi au fost/sunt monahi: Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Ilarion Argatu, Rafail Noica, plus alții mai periferici, dar extrem de influenți în anumite medii. Prescripțiile vieții cotidiene pentru mireni (de exemplu, cele despre relația conjugală) vin de la monahi, pe diverse filiere (nu rareori prin duhovnici de parohie formați la școala celor dintâi).
Cărțile religioase cele mai vândute (care sunt de altfel printre cele mai vândute, în ansamblu, din librării) sunt scrise de monahi. Fără a mai vorbi de obiecte sfințite la mănăstiri, prezente în aproape orice casă de ortodox. Pare portretul unei societăți evlavioase și fidele față de valorile ei religioase. Care sunt însă efectele perverse ale acestui incredibil prestigiu cultural al monahismului? În fond, nu există o spiritualitate laică, specifică altor vocații decât cea monahală. Există doar adaptări ale unicei spiritualități ortodoxe. Pentru mireni, în viziunea celui mai prestigios teolog român, nu există specific decât asceza răbdării necazurilor. Cât despre cultură, rolul său pozitiv nu poate fi decât apologetic. A cânta o sonată de Bach într-o biserică ortodoxă e interzis, în schimb proliferează pricesnele. Un tablou religios de Rembrandt reprezintă o pervertire a artei iconice, în timp ce kitschul împodobește atât de des iconostasele. Capela de la Ronchamp a lui Le Corbusier e considerată de un modernism schimonosit, în raport cu cerul pe pământ implementat de arhitectura bizantină. Cât despre literatură, sunt duhovnici care nu văd cu ochi buni nici Deșertul tătarilor (probabil îi asociază pe așteptații tătari cu un har care întârzie prea mult), referințele lor fiind mai degrabă Galaction (cu crizele de conștiință ale preoților săi îndrăgostiți) și Sadoveanu (cu patriarhala epocă a lui Ștefan cel Sfânt), ori cel mult Dostoievski (un ortodox cam gnostic, cum bine sesiza Alain Besanҫon). A fi intelectual ortodox mainstream înseamnă să vezi convergența subtilă dintre Heidegger și părintele Ghelasie de la Frăsinei (eminescianul isihast), pe care s-o poți argumenta doct ca la un curs de fenomenologie. Sau să oferi prompt bibliografie academică în favoarea nespălării ascetice a călugărilor. În teologia populară monahii sunt pentru condiția metafizică ceea ce moaștele sunt pentru realitatea fizică – arvuna unei mutații ontologice. Ei au depășit avatarurile sexualității (teologic, doar un plan B al Creatorului), ale proprietății și ale autonomiei personale.
În treacăt fie spus, de ce trebuie incriminată prioritar plăcerea sexuală? Dacă e să chestionăm statutul plăcerilor, oare nu există altele mult mai vinovate? Și de ce ar fi în sine plăcerea sexuală, dacă nu un păcat, cel puțin o slăbiciune blamabilă? Grigorie de Nyssa nu avea dubii: sexualitatea e rezultatul căderii, caracterizând o umanitate fundamental pervertită. Pentru Maxim Mărturisitorul, plăcerea e urmată, ca o pedeapsă, de durere, iar o astfel de dialectică nu poate duce decât la moarte. Castitatea devine într-o asemenea perspectivă o virtute decisivă. Pentru același Grigorie de Nyssa, cel ce alege căsătoria trupească se lipsește de cea cerească. Un teolog contemporan a dedicat una din cărțile sale fostului patriarh Teoctist, prețuindu-l fiindcă era cast într-o lume desfrânată și postitor într-o lume ghiftuită. Castitatea patriarhului, adică a călugărului, atârnă astfel mai mult în balanță decât o îndelungată carieră de ierarh colaboraționist, pe ale cărei manifestări bunul simț le consideră roadele unui suflet pătimaș. În fond, gândirea patristică diferă fundamental de una din premizele psihologiei moderne, care afirmă rolul formator al sexualității în constituirea personalității. Una este să afirmi că sexualitatea e o năpastă de care merită să scăpăm cât mai radical, și cu totul alta că e o dimensiune problematică a vieții umane, care necesită o abordare responsabilă.
Cât privește proprietatea, nu au fost (și încă sunt – în Grecia stareții athoniți nu rămân străini de mari scandaluri imobiliare și mai sfârșesc, martiric după unii, și după gratii) mănăstirile printre cele mai avute instituții ale istoriei (cu toate fluctuațiile de rigoare), unele dotate chiar și cu robi? O dovadă că, deși monahii și-au asumat sărăcia voluntară, mănăstirile supraviețuiesc și prosperă doar integrate într-o dinamică economică, bazată pe muncă și danii. Pentru moderni, conștiința morală e însă carenţă dacă se dezvoltă într-o cultură ce ia în considerare rolul formator doar al efortului productiv și, respectiv, al darului, pretinzând în același timp că taie nodul gordian al raportului cu proprietatea. Nici cu ascultarea situația nu e tocmai exemplară. Prea adeseori, ascultarea smerită a fost bună dacă impusă altora, dar extrem de relativă pentru autoritățile mai mult sau mai puțin carismatice. Simeon Noul Teolog, un aristocrat cu o puternică înclinație spre exercitarea puterii, rămâne reprezentativ în acest sens. Până și monahi încercați și cu vocație s-au revoltat față de inovațiile sale disciplinare, mai tiranice decât unele cazone. E convingătoare precizarea unui avă de la începuturile monahismului: scopul ascezei e obținerea discernământului (a deosebirii duhurilor) – a știi care e alegerea cea mai potrivită, în orice situație. Aceasta presupune o educație pretențioasă, în care ascultarea e o virtute a începătorilor, nu atitudinea specifică avansaților. Cultura modernă se bazează pe idealul maturizării individuale, cultivând virtuți care fac apel la inițiativă și libertate de alegere. Nu pe dependențe și delegări. Oare nu legitimăm prea ușor un prestigiu bazat pe asemenea renunțări?
Într-un asemenea context, ce putea spera mai bun o adolescentă dornică de desavârșire spirituală decât să se călugărească? Fiindcă orice alte gesturi existențiale sunt mai prejos pe această tendențioasă scară a virtuților. Acuzați de spirit protestant, toți cei care reamintesc că textele evanghelice nu se adresează unor monahi, ci unei umanități mult mai complexe decât cea redusă la anumite practici ascetice, sunt puși rapid la zid în numele unei strivitoare culturi ortodoxe dominante. Desigur, ortodocșii nu trăiesc, mulți dintre ei, sub influența exclusivă a acestei culturi monahale, dar tensiunile interioare rezultate sunt nu o dată sterilizante existențial și intelectual (cazul lui Gogol e doar mai vădit decât multe altele). Lipsește o salutară teologie a culturii, capabilă să fructifice revelațiile plastice ale lui Van Gogh, cele muzicale ale lui Ceaikovski ori cele dramatice ale lui Beckett, dincolo de viața lor mai păcătoasă și aparent neduhovnicească. Altfel ajungem la hilara filosofie a unui contemporan de-al nostru de la mănăstirea Oașa, care consideră că, de ar fi avut șansa de a se spovedi (la un duhovnic ortodox, desigur), și implicit de a-și tămădui traumele sufletești, Beethoven nu ar am mai fi compus o muzică ambiguă ca cea din Appassionata. Din păcate, nu e vorba doar de exaltarea hermeneutică a unui călugăr mai încuiat, ci de o inferență riguros logică în raport cu premizele.
Teologia ortodoxă nu se prea chinuie să caute un sens salvator în alte fapte umane decât cele investite de o întreagă tradiție cu potențial duhovnicesc – rugăciuni, metanii, cântări liturgice, postiri, cuminecări, spovedanii, milostenii. Oare, antropologic privind, nu e vorba de un ciudat reducționism? Exortațiile evanghelice par să vorbească de altfel de străduințe ascetice: prețuirea vrăjmașilor, sacrificiul pentru prieteni, spiritul pacific, combaterea injustiției, solidaritatea activă. Nu doar că monahii nu le-au cultivat cu precădere (concentrați pe priorități mai duhovnicești), dar deseori le-au contrazis flagrant. Evagrie, unul din părinții culturii monahale, vorbea lucid despre ravagiile perfidului odium theologicum, de pildă. Mulți dintre urmașii săi i-au căzut însă pradă, transformând într-un discutabil eroism al credinței (nu o dată criminal) impulsuri extrem de impure.
Un al doilea aspect demn de o analiză mai atentă e rolul duhovnicului. Pentru cine vrea să observe evoluțiile spiritului în care s-a practicat spovedania, sunt demne de interes studiile istoricului Jean Delumeau (privitoare la lumea catolică, dar în bună măsură grăitoare, în oglindă, și pentru lumea Răsăritului, mai ales că renașterea ortodoxă post-bizantină, începută în sec. XVIII, a fost marcată și de tendințe specifice Contrareformei catolice; nu întâmplător Nicodim Aghioritul a adaptat câteva tratate iezuite, teatine sau franciscane). Dar ce este un duhovnic? Este un preot care ascultă mărturisirea păcatelor, dar care și îndrumă religios viața celui care i se adresează. Îmbinarea acestor două practici nu e lipsită de ambiguități, unele semnificative. Desigur, îndrumarea nu se poate reduce la aspectele mai strict religioase, fiindcă intenția unei religii precum creștinismul e să schimbe din temelii viața omului, folosind diverse pârghii, în primul rând mobilizarea conștiinței. În plus, să nu neglijăm aspirația oamenilor spre o îndrumare de viață mai largă, chiar amănunțită. Există duhovnici care îți recomandă și cu cine să te însori și la ce bancă să-ți plasezi banii, și ce să (nu) citești și ce prieteni să (nu) frecventezi.
Fundamentul mistic al acestei îndrumări e credința că Dumnezeu vorbește prin gura duhovnicului – una din ofertele cele mai seducătoare ale Ortodoxiei. E rezultatul a secole de specifică cultură creștină a îndrumării, dar și o nouă versiune a vechilor culturi oraculare, fiindcă omul simte nevoia de îndrumări concrete pentru viața sa. Nici nu contează dacă acordăm ori nu credit unei asemenea pretenții, problematic e altceva: ce viziune asupra vieții ascunde nevoia de o asemenea carismă a îndrumării providențiale? De ce un ortodox caută răspunsuri atât de precise la chestiuni atât de concrete? De ce nu se mulțumește cu însușirea unei viziuni de ansamblu, menite să-i schimbe percepția asupra vieții, păstrându-și astfel responsabilitatea propriilor alegeri? E totuși greu de acceptat că suntem asimilați cu niște roboței care, pentru a funcționa bine, trebuie corect programați la detaliu. Pentru un om cu simţul demnității, o astfel de viață de invalid mereu în cârje nu poate fi decât un coșmar. Omul e o ființă infirmă sau doar slabă?
Nuanța e decisivă teologic. Are nevoie permanent de o proteză sau poate aspira să redevină, în lumea aceasta, un om sănătos și în mod pozitiv autonom? Dincolo însă de onorabila aspirație spre primenire sufletească, să recunoaștem lucid că majoritatea celor ce caută o asemenea îndrumare amănunțită o fac de teamă, nu doar pentru a nu pierde veșnicia, ci mai ales pentru a nu risca necazurile vieții. Retorica ortodoxă e, în acest punct, contradictorie, apelând pe de o parte la asceza suferinței, iar pe de alta promițând protecție anxiolitică. Cele două discursuri pur și simplu coexistă.
Dar dacă harul iertării păcatelor are origini apostolice, de unde vine cel al îndrumării? Fiindcă doar un anumit tip de îndrumare provine din monahism, unde și doza zilnică de apă putea fi stabilită de avă pentru ucenicii săi. Prin predici, cateheze, vizite pastorale, scrisori, clericii au pătruns impetuos în viața cotidiană a oamenilor. Le-au stârnit căința, i-au pus pe gânduri în ce privește multe din comportamentele lor uzuale, i-au convins să se schimbe, au provocat mutații semnificative la nivelul mentalităților. Într-o teologie centrată pe realitatea păcatului, a fost inevitabil ca spovedania și îndrumarea să se întrepătrundă. În plus, înțelegând păcatul drept neascultare (începând cu primul cuplu), influența practicilor monahale bazate pe o disciplină mai strictă a ajuns cu atât mai ușor să se impună, cel puțin uneori, și în spovedania mirenilor. Nu doar privind viața umană cu precădere prin lentile culpabilizante, ci și oferind o unică strategie sigură, cea de a renunța la chinul și vanitatea de a alege singur. Salvarea omului stă așadar în tăierea voii. Teologia ascetică sistematizată în cultura română de Dumitru Stăniloae justifică o asemenea strategie: cu cât înaintăm pe scara îndumnezeirii, cu atât renunțăm mai deplin la inițiative și ne lăsăm ghidați de har. Și dacă, totuși, Dumnezeu e de fapt un regizor mai puțin directiv, care nu și-a propus să intervină atât de mult în jocul actorilor? Care se bucură de inițiative și se adaptează nu doar din caritabilă condescendență. Care apreciază creativitatea existențială a oamenilor nu doar ca pe un artificiu decorativ, ci ca pe o provocare metafizică demnă de atenție divină. Deși vorbește atât de mult de teandrie, Ortodoxia îl prezintă pe Dumnezeu doar ca pe un autocrat înțelept. Singura libertate recomandată omului e să aleagă, pentru fericirea sa, să i se supună.
O dată cu lumea modernă duhovnicul are un concurent – psihologul. Nu doar practic, ci și la nivelul prestigiului simbolic psihologia a moștenit o parte din vechea carismă a îndrumării. Între aceste două culturi profesionale, influențele sunt reciproce. Din intimitatea confesionalului în cea a cabinetului (cu sau fără canapea), dar și invers. Dacă unii psihologi aspiră să fie un fel de duhovnici seculari (o dată ce orizontul consilierii se lărgește, depășind cadrul unui sprijin punctual), unii preoți visează să fie mai eficienți decât psihologii, dacă tot au la dispoziție har și o mai stimulatoare miză existențială. Când analizăm posibilul abuz de încredere, trebuie să ținem cont de forța prestigiului cultural. Freud a aspirat nu doar să trateze nevrotici, ci și să propună o Weltanschauung revoluționară. Duhovnicii vor nu doar să tămăduiască rănile păcatului, ci și să schimbe ontologia persoanelor. Să fie vina lor aceea că promit mai mult decât pot oferi? Mai degrabă s-ar putea spune că întrețin o confuzie, mistificând duhul propriei vocații.
Dezbaterea vredniciei preoțești mută, înșelător, accentele. Esențială ajunge astfel să fie fundamentarea statutului preotului, în detrimentul mizelor priceperii sale – ar conta resursele sale, nu rezultatele sale. Îngrijorate de calitățile anumitor preoți, conștiințele se liniștesc prin apelul la argumente hazardate, precum cel sugerat de Rafail Noica, care încearcă să deducă harul îndrumării duhovnicești din cel al hirotoniei (ceea ce învățătura canonică a Bisericii s-a ferit să precizeze). Cum am mai spus, iertarea păcatelor e una, iar îndrumarea e cu totul altceva. Dar părintele Rafail plusează cu o perspectivă și mai inedită, conform căreia tocmai credința penitentului transformă pe cel mai amărât preot în gura lui Dumnezeu. Dacă tot a vorbit și printr-o măgăriță, cu atât mai ușor o poate face prin preoții săi. Se mută astfel responsabilitatea în ograda penitentului. Problema nu e însă forța harului, ori cauza activării sale, ci filosofia relației om-Dumnezeu. Harul nu e o variantă divină a spanacului lui Popeye, menit să ne rezolve in extremis problemele, ci o invitație la dialog. Un dialog mai dificil, ce-i drept, fiindcă nu e tocmai față către față și poate exaspera ca o joacă de-a v-ați-ascunselea. Harul e modul de exprimare (subtil și discret) al unei persoane divine. Această abilă campanie de reîntemeiere a autorității duhovnicilor ține prea puțin cont de analiza lucidă a efectelor relației și se concentrează pe o justificare apriorică a posibilității acțiunii harului. O perspectivă aproape kantiană, un fel de Critică a rațiunii duhovnicești.
Cât privește practica concretă, duhovnicii duc cu ei în mormânt nu doar secretele spovedaniilor, ci și strategiile de caz. Care pot fi, realist vorbind, nu o dată dezastruoase. Sau, și mai des, sterile. Căci problema nu e atât o intruziune abuzivă sau o persuasiune perversă, de care se pot face vinovați și psihologii. Mai insidioasă e o confuzie la nivelul pretențiilor. Penitentul merge la duhovnic cu multe așteptări. Și fiindcă acesta din urmă vrea, cu bună credință, să salveze suflete, consideră un eveniment providențial neașteptata căință care l-a adus la el pe penitent. Și nu poate rezista tentației de a nu-i închide ușa consilierii în nas, chiar dacă intuiește prea bine că acesta caută de fapt cu totul altceva. Nu îl lasă inima să-i spună, cum a făcut Noica cu folkistul venit la el la Păltiniș ca la un guru, că a greșit ghișeul.
Dar mai îngrijorător decât toate acestea e disprețul culturii ortodoxe pentru etică. Desigur, Decalogul e actual, oamenii sunt îndemnați să nu fure, să nu ucidă, să nu urască, să nu-și înșele soțiile sau soții, să nu bea excesiv, să nu avorteze, etc. Dar acestea sunt doar marile interdicții. Etica se referă la mult mai mult, se referă la opțiuni și moduri de viață bună, menite să ducă la creștere spirituală, la cultivarea intimității dintre eu și tu (Aristotel considera prietenia drept principală țintă chiar și a politicii) ori la echilibru între diversele tendințe ale persoanei. În cultura ortodoxă există un concurent serios al eticii: viața duhovnicească. Aproape ca la Kierkegaard, pentru care stadiul religios presupune o depășire a categoriilor firești ale eticii (după modelul lui Avraam, dispus să-și ucidă propriul fiu ca probă a credinței), în Ortodoxie prioritară e cultivarea spiritualității, chiar dacă aceasta conduce la individualism religios, la relativizarea simțului responsabilității ori la dezinteres pentru încărcătura morală a multora din activitățile umane. Discursul ortodox e pe de o parte moralizator (sofisticata cazuistică a patimilor reprezintă doar o formă reducționistă de antrenament al conștiinței), iar pe de altă parte discreditează eticul în numele unei spiritualități pretins superioare.
Dacă un popular părinte duhovnicesc spune o prostie, nu poate fi combătut cu instrumentele umane obișnuite, logice și etice. Fiindcă autoritatea sa e mai presus de limitele înțelegerii omenești obișnuite, iar a-l contrazice e aproape o blasfemie. Etica e, în cel mai bun caz, o scară pe care urci pentru a ca apoi s-o arunci. Pare un parcurs spiritual arhetipal, întâlnit în multe alte tradiții, dar oare mesajul evanghelic nu de aceea e mai special, fiindcă rămâne, până la capăt, etic? Etica ortodoxă dorește să fie terapeutică (aura retoricii medicale nu e de neglijat), dar, vorba lui Foucault, criteriile sale normative devin pârghiile subtile ale unei extrem de autoritare guvernări duhovnicești. Să ne amintim de Nicu Steinhardt, un călugăr mai cosmopolit, dar care prețuia Filocalia. Dacă îi citim textele, nu putem să nu remarcăm că reperele sale aghiografice erau neobișnuite, chiar stridente. Gesturile de sfințenie care îl entuziasmau erau fundamental etice. Un cu totul alt duh găsim în schimb dacă deschidem Proloagele, oficiosul sfințeniei ortodoxe. Să nu ne facem iluzii: trăim schizoid, având drept fundal un brutal Kulturkampf .
Să ne închipuim că respectiva adolescentă s-ar fi călugărit. Ar mai fi putut ea cândva să judece limpede cultura autarhică în care intra? Altfel spus, ar mai fi putut pune sub semnul întrebării, fără mari sfâșieri, acest prestigiu strivitor pentru oricine?
