Daniel P. Mannix (p. 91) a constatat că sexualizarea torturii (fie direct, prin viol, fie indirect, prin provocarea erotismului torţionarilor, acesta fiind catalizat de întrepătrunderea dintre supliciu şi sadism) are rădăcini în Roma antică, în cadrul carnagiilor de la Colosseum, când luptele gladiatorilor sau masacrul creştinilor defula erotic mulţimea. Pentru întâia dată în istorie, legătura periculoasă dintre sex şi cruzime a fost pusă în evidenţă în acest context. Martiriile unor sfinţi şi mai ales ale unor sfinte creştine culminau cu atingerea violentă a organelor sexuale (supliciile respective insistând pe imaginea agresării sexuale). Cert este că, în tortură, şi-a făcut apariţia excitaţia, ca stare amfibie între eros şi thanatos, degenerând uneori în sadism. Picturalitatea medievală a mizat şi ea pe excitaţia sfinţilor torturaţi şi a călăilor lor, care a făcut să se vorbească despre voluptatea torturii. Deşi supliciatorii de odinioară erau mai ales tehnicieni şi anatomişti, moartea cu încetinitorul a victimei le dădea o asemenea putere de Creator, încât excitaţia îi făcea să descopere în supliciu o voluptate aparte. Aceasta nu egala actul sexual, dar îl înlocuia efemer.
Ruxandra Cesereanu, Panopticum.eseu despre tortură în secolul XX
Polirom, Iaşi, 2014
În timpul Inchiziţiei, sexualizarea torturii a primit noi valenţe, nu atât prin schingiuirea propriu-zisă a organelor sexuale, cât prin instrumentarul erotizat malefic. Celebrii „păianjeni spanioli” (sfârtecătorii de sân), ori numita „Fecioară de Fier” (un coşciug în formă de trup de femeie prevăzut pe dinăuntru cu ţepi metalici care îl sfârtecau pe cel claustrat), „leagănul lui Iuda” (o piramidă de fier al cărei vârf era introdus în vaginul sau anusul victimelor), toate acestea erau instrumente menite să chinuie şi să rănească locurile cele mai intime ale trupului. Sfârtecătorul de sân avea o conotaţie sexuală vizibilă: unealta era ea însăşi un sex feminin de fier, care ataca şi schilodea sânul (Swain, p. 137). Celebrele „Fecioare” (de la Nürnberg, Baden-Baden, dar şi cea din Spania, care avea chipul Mariei) violau, simbolic, trupurile bărbaţilor. Modelul „Fecioarelor” era şi el moştenit din vechime, de la statuia reginei Apega, soţia tiranului Nabis din Sparta. Acesta îşi invita victimele în braţele statuii care frângea oasele păcăliţilor, după ce era sărutată. „Fecioarele” aveau fie întregul corp prevăzut cu ţepi, cuţite şi lame, fie provocau alunecarea victimei printr-o trapă unde aceasta era schingiuită. Cum nu am văzut cu ochii mei o asemenea „Fecioară”, trebuie să amintesc aici şi suspiciunile legate de existenţa acestora şi de fantasmarea lor. Dacă o parte din istorici le creditează ca atare, alţii le consideră falsuri construite doar în secolul al XIX-lea, de nişte minţi pasionate de romane gotice. „Fecioarele” nu au fost reactualizate în secolul XX (deşi CEKA a apelat, la un moment dat, la butoaie având cuie în interior, care erau rostogolite cu victima înăuntru); într-un anumit fel nici nu a mai fost nevoie de statui, pentru că femei în carne şi oase (comisărese sovietice şi gardience naziste) s-au dovedit a fi torţionare aplicate. În URSS, în prima etapă a comunismului, a existat, de pildă, o cekistă poreclită „Eliminatoarea”, care, bântuită de obsesii sexuale, a executat zeci de tineri bărbaţi aflaţi în detenţie (Leggett, p. 227).
Componenta sadomasochistă a fost studiată de câţiva analişti ai fenomenului torturii care au căutat denumiri mai exacte pentru aspectul sexual al supliciului. Unul dintre termenii alternativi propuşi pentru sadomasochism (şi folosit doar în secolul XX) a fost acela de algolagnie, aplicabilă atât pentru torţionar, cât şi pentru victimă. Cuvintele care alcătuiesc termenul respectiv provin din greaca veche: algos – durere, lagnia – excitaţie sexuală. Algolagnie există, într-un procent oarecare, în toţi oamenii, dar numai în procesul de schingiuire ea devine maladivă. Cazuri de algolagnie au fost semnalate în circul roman şi în timpul Inchiziţiei, dar şi în autotortură, de pildă, în cazul călugărilor şi al preoţilor care se flagelează, în vremuri de fervoare religioasă.
De-a lungul istoriei, au fost supliciaţi sexual atât bărbaţi, cât şi femei, dar procentul femeilor îl depăşeşte pe acela al bărbaţilor. În ceea ce priveşte corpul femeii schingiuite, au funcţionat două tendinţe: pe de o parte, acesta nu se cuvenea a fi dezbrăcat (de aceea, de pildă, spânzurarea femeilor a fost interzisă o vreme, pentru a nu li se vedea picioarele), dar pe de altă parte, el era dezbrăcat cu voluptate şi chinuit aşijderea. Nici arderea trupului femeiesc nu a fost, la început, îngăduită. Vestalele păcătoase (care călcaseră legământul de castitate) erau ucise prin îngroparea de vii, trupul lor „maculat” fiind astfel ascuns. Cu timpul însă, hainele şi-au pierdut importanţa: doar trupul vizibil avea să-i fascineze pe schingiuitori. O oarecare pudoare se menţinea, în trecut, în cazul femeilor însărcinate: acestea nu erau torturate până când năşteau; după aceea însă erau la îndemâna călăului. În timpul Inchiziţiei, „vrăjitoarele” au fost acuzate de „copulare cu Diavolul”, de aici semnele pe care supliciatorii le căutau pe trupurile lor. Ele erau verificate de inchizitori până în vagin, aceştia căutând „semnul Diavolului” în locurile cele mai intime (Naish, pp. 7-8). Cazul „vrăjitoarelor” a fost reinvestit în forme paranoice în secolul XX, păstrând însă motivaţia de odinioară : „Trupul femeilor era un instrument pentru exorcizarea Răului politic şi social” (Dobash, Dobash, Gutteridge, p. 18). Fervenţa aceasta a fost moştenită, parţial, de reprezentanţii represiunii din America Latină, în a doua jumătate a secolului XX.
