„Vestului i-a cam trecut vremea”, spun voci pe care le auzi tot mai des în cele mai diverse zone ale spaţiului public. Argumentele care susţin o astfel de opinie sunt multe. Şi diverse. Unele concentrează atenţia asupra dinamicii extraordinare a unor economii naţionale non-europene, cazul cel mai spectaculos fiind, desigur, cel al Chinei (ţară despre care, recent, mai multe surse deschise afirmau că ar fi depăşit deja SUA). Altele vorbesc despre ciclurile istorice lungi şi foarte lungi, insistând asupra faptului că regiunile geografice mari, ca şi statele, au o dinamică şi o relevanţă care cuprinde perioade de creştere, de apogeu, după care urmează o rapidă descreştere – eventual chiar o rapidă prăbuşire. Vestul, respectiv Europa Occidentală şi America de Nord, spun destui, s-ar afla acum chiar în perioada de descreştere (după unii) sau chiar de accelerată prăbuşire (după alţii). Există şi voci care susţin că, inclusiv la nivelul motivaţiilor şi al valorilor individuale şi colective, Vestul este deja depăşit, precum şi tot mai lipsit de atractivitate, ca şi tot mai puţin capabil să ofere modele capabile să trezească interes sau entuziasm. Dovadă ar sta, între altele, inclusiv numărul deloc mic de occidentali care pleacă spre Orientul Mijlociu ca să lupte, în rândurile forţelor Statului Islamic, tocmai împotriva valorilor şi intereselor Occidentului. Oricare din aceste filiere argumentative priveşte Occidentul ca pe un fel de iepure – cum sunt cei mecano-electrici de prin reclame – căruia i s-a terminat bateria, ceea ce-l face să se oprească brusc. Şi definitiv.
Toate bune şi frumoase, până aici: ideea că Occidentul se află în plin amurg e la mare modă – şi nu de ieri, ci de decenii bune. Ea a ajuns să facă parte, într-un anume fel, chiar din ceea ce numim în mod uzual corectitudine politică. Dar, exact ca şi în cazul baloanelor de mari dimensiuni ce se vând prin parcuri (acelea care se dezumflă brusc atunci când le înţepi, chiar dacă doar o sigură dată, cu un ac tare mic şi tare subţire), imaginea unui Occident muribund (şi care, potrivit opiniei multora, horcăie agonic, urât, nemaifiind în stare să genereze nimic care să fie interesant şi care să trezească emoţii pozitive) se dizolvă brusc, dacă iei în calcul şi cazuri cum ar fi cel al Sergentului clasa 1 (Sgt. 1st Class, în terminologia militară oficială din SUA) Alwyn C. Cashe.
Acum nouă ani
La 17 octombrie 2005, Cashe se afla într-o misiune de patrulare, în Irak, într-o maşină de luptă blindată, în preajma oraşului Samarra, împreună cu alţi şase militari americani şi un translator local. Un dispozitiv exploziv improvizat detonat de insurgenţi a avariat grav blindatul uşor de tip Bradley, care a luat imediat foc. Deşi avea uniforma deja îmbibată de benzina scursă din rezervorul distrus, Cashe a intrat de mai multe ori în blindatul în flăcări, pentru a-şi salva camarazii, relatează publicaţia Stars and Stripes. În tot acest timp, insurgenţii irakieni trăgeau tot timpul cu arme automate. Cashe a luat el însuşi foc, dar nu s-a oprit până ce nu i-a scos din Bradley pe toţi ceilalţi şase militari americani. Translatorul irakian murise încă din momentul exploziei care a avariat maşina de luptă şi a rupt peretele ranforsat al rezervorului de combustibil. Mai mult, Cashe – care avea deja arsuri de gradul II şi III pe mai bine de 75 % din suprafaţa corpului – a refuzat să urce în elicopterul sanitar până ce ultimul dintre camarazii săi a fost evacuat de pe câmpul de luptă. În vârstă de 35 de ani, Cashe mai luptase deja şi în Bosnia, precum şi în primul război din Golf – acela în urma căruia Saddam Hussein a fost obligat să părăsească teritoriul kuweitian pe care îl cucerise în 1990. Sergentul clasa 1 Alwyn C. Cashe a murit la 8 noiembrie 2005, acum fix nouă ani, din cauza arsurilor cu mult prea grave pe care le suferise. Atunci când a putut să vorbească, după ce a primit primele îngrijiri în spitalul militar în care a fost internat, cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să întrebe: „Cum sunt băieţii mei?”. Generalul-locotenent William G. Webster, comandantul său de divizie, spune că „durerea suferită în timp ce ardea de viu trebuie să fi fost inimaginabilă, şi totuşi nu s-a oprit, a continuat să îndure durerea pentru a-i salva pe ceilalţi”. Webster afirmă şi că „nu cunosc nici un alt episod care să-l egaleze pe acesta”, precum şi că „în toţi anii mei de serviciu militar nu am mai fost martor la nici un astfel de episod de bravură”.
Scurt diagnostic final
Desigur, spaţiul public al Occidentului de astăzi conţine foarte multe personaje hidoase în sensul plin al cuvântului (şi nu mă refer deloc la simpla urâţenie fizică): naţionalişti xenofobi în multe ţări, de exemplu, ca şi lideri politici infatuaţi, plictisitori şi deloc performanţi (cu duiumul, din păcate, inclusiv în România, ân toate partidele), sau oameni de afaceri prosperi care, în timp ce-şi pipăie portofelele grosuţe se uită cu o uluitoare îngăduinţă la agresiunea absolut intolerabilă a Rusiei în Ucraina şi zic „să nu ne împiedicăm de aşa episoade mărunte”. Dar acelaşi Occident are şi oameni cum a fost Alwyn C. Cashe. Şi ei sunt tare mulţi: pe unii îi ştim, despre alţii n-o să aflăm niciodată. Pentru mine, unul, concluzia faptelor rezumate aici e inevitabilă şi foarte clară: atâta vreme cât oameni de tipul lui Cashe vor continua să existe, tare puţin temei există, în realitate, pentru a discuta despre un Occident căruia într-adevăr „i s-a terminat bateria”.
