Gusturile nu se discută? Zicala „de gustibus non disputandum” nu mă mai satisface astăzi. Şi asta nu pentru că n-aş fi tot timpul încurajată să-mi spun părerea -prin toate mijloacele de „social media” ca Twitter sau Facebook, unde marea valoare a unui om e numărul de „prieteni” cu care poate nici nu s-a văzut vreodată- ci pentru că, pur şi simplu, am constatat că gusturile se mai şi schimbă.
Fac o paranteză: de ce spun că valoarea unui individ este măsurată prin numărul de „prieteni”, care, azi, se înmulţesc că ciupercile? Am auzit recent la radio un anunţ al unui hotel din SUA (nu mai ştiu oraşul) care închiriază gratuit un week-end oricărui turist cu peste 2000 de „prieteni” pe Facebook. Oare speră hotelul să-şi mărească clientela cu o parte din cei 2000 de „prieteni” ai turistului? Oricum, precum s-a dovedit, aceşti „prieteni” pot juca uneori un rol important, ca de exemplu în viaţa politică a unei ţări.
Dar să revin la gusturi. Unele, pe care le adoptăm din copilărie, rămân cu noi toată viaţa: dacă ne place cinstea, punctualitatea, rigurozitatea în muncă, dacă preferăm oamenii credibili şi integri, acest gen de gusturi nu se schimbă. Altele, spre marea noastră surprindere, se schimbă. Nu toate, dar multe şi din toate domeniile: culinar, artistic, literar, politic. Dar n-ar trebui să ne mirăm: şi noi evoluăm, nu numai mediul înconjurător şi tehnologia!
Memoria afectivă are un rol important în schimbarea sau păstrarea unor gusturi culinare, de exemplu. Am un prieten care urăşte orezul, nu se poate atinge de excelentul pilaf făcut de soţia lui, în schimb îi place orez cu lapte. Îmi spunea: „La armată ne dădea mâncare de orez, oribilă, dar pe vremuri, acasă, mama îmi făcea un orez cu lapte minunat”. Acesta e un caz în care memoria afectivă păstrează gusturile intacte. Există şi cazul invers: eu, de exemplu, uram, copil fiind, chifteluţele de praz sau macaroanele cu sos de roşii, pe care le făcea mama în vremurile grele din anii 50. Dar azi, cine se chinuieşte să prepare chifteluţe de prâz care, cu toate eforturile, tot nu ies „ca la mama acasă”? Eu însǎmi, exaltată de gustul lor nemaipomenit!
Ne e dor de noi înşine, tineri, confundând adesea acest dor cu cel după lucruri pe care, pe vremuri, le uram. Cum altfel s-ar explica nostalgia unora pentru „frumuseţile” din timpul comunismului în România? Sau plǎcerea cu care alţii ascultă cântecele patriotice pe care, prin anii 60, erau obligaţi să le repete, în corul şcolii, ore în şir?
Schimbările de gust au loc şi atunci când memoria afectivă are tendinţa de a compensa, prin percepţii pozitive, nişte suferinţe trecute. Astăzi, de exemplu, consum cu mare plăcere o budincă de cereale pe care acum câţiva ani, în spital, nu vroiam s-o văd!
Acelaşi fenomen s-a petrecut când l-am “cunoscut” pe Debussy. Îmi plăceau lucrările lui, le cântăm cu bucurie la pian. Dar quartetul de coarde nu mă entuziasma. Îl ascultasem o singură dată şi, în ciuda faptului că sunt o mare iubitoare a muzicii de camerǎ, nu m-a cucerit. Dimpotrivă!
În tinereţe am vrut să urmez Conservatorul şi, la concursul de admitere, exista proba de “dicteu muzical”, în care candidatului i se cânta la pian un fragment muzical pe care el trebuia să-l scrie pe note exact cum l-a “auzit”. Ca şi dictările de texte, şi cele muzicale aveau diverse grade de dificultate. Eu mă pregăteam pentru admitere cu Aurel Stroe, un tip sever, care-mi dădea dicteuri grele. Unul din ele a avut toate “trapele” posibile: note legate (care nu se auzeau, dar trebuiau „ghicite” şi scrise), schimbări de ritm, modulaţii, în sfârşit, tot ce poate face imposibilă viaţa unui biet candidat la un concurs de admitere. Am urât acel dicteu. Era un fragment din quartetul de Debussy. Acuma ascult cu plăcere acelaşi quartet, pe care-l recunosc de la primul sunet! Care e explicaţia acestei schimbări? Îmi “mântuiesc” oare, cu percepţia mea de astăzi, chinurile şi angoasele din trecut, sau mă caut, în sunetele quartetului, pe mine însămi, absolventă de liceu?
Am dat numai câteva exemple de schimbare a gustului, dar sunt sigurǎ ca avem cu toţii numerioase experienţe de asemenea schimbǎri. De aceea, contrar indicaţiilor proverbului citat la începutul articolului, mie-mi place să discut despre gusturi, simplu şi mai ales fǎrǎ dorinţa de a-mi impune pǎrerea…
