* Tom Gallagher este, cu siguranţă, istoricul (termenul e folosit în acest caz inclusiv cu sensul de istoric al ideilor) care a dat, prin studiile, textele din presa românească, şi mai ales prin cîteva cărţi foarte valoroase, cea mai complexă imagine despre România contemporană dintre toţi scriitorii, eseiştii, istoricii din afara ţării noastre care şi-au exersat privirea şi spiritul critic asupra spaţiului românesc. De altfel, în sumă, cărţile lui Tom Gallagher despre România ultimilor 30 de ani, pot fi considerate drept un manual de istorie original şi foarte preţios, un manual de istorie contemporană a României.
* Trei sînt titlurile majore, cele care jalonează acest proiect complex, excelent executat de către istoricul britanic. Este vorba despre „Romania dupa 1989:Democratie si nationalism in Romania (1989-1998)”, All, 1999; “Furtul unei natiuni. Romania de la comunism incoace”, Humanitas, 2004 şi “Deceniul pierdut al României”, All, 2010. Lor li se adaugă, în acelaşi orizont tematic, alte studii, capitole de cărţi (a se vedea, de pildă, paginile, numeroase, dedicate României în cartea despre Balcani a profesorului Gallagher – „Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii”), precum şi o impresionantă publicistică despre ţara noastră.
* Primul volum („Democraţie şi naţionalism”) din această triadă – lucidă şi atît de necesară pentru lumea culturală din România – prezintă o descriere amănunţită a rateurilor pe care le-a înregistrat ţara noastră în primii ani ai democraţiei – aşa cum a fost ea să fie! – de după 1989. „Personale principale” – în fapt, mai degrabă pachete tematice, ordonatoare – sînt comunismul (cu fantome trimise, din plin, şi peste borna lui 1989), naţionalismul, etnicismul sulfuros, ultranaţionalismul. Cartea este şi despre partidele democratice şi chinurile acestora de a aşeza România pe o turnantă altfel-democratică decît „democraţia originală”. Democraţia, credinţa în democraţie liberală, jocul partidelor democratice – sînt, cum spuneam, şi ele teme importante ale acestui volum, însă marea batălie se dă pentru desprinderea radicală de trecut şi ea este pe larg reflectată în paginile acestei cărţi. „În prima jumătate a anilor 90, România a furnizat unul dintre cele mai clare exemple de manipulare a naţionalismului cu scopul de a amîna trecerea unei ţări de la un sistem politic închis la unul deschis” – aceasta este mare teză a cărţii, argumentată abundent şi convingător de profesorul Gallagher.
„Furtul unei naţiuni” este, de asemenea, o carte despre maladiile complexe şi periculoase pe care le-a avut de îndurat România. E un volum despre boală – socială, culturală, politică, mediatică – şi despre diagnosticul pus, rece, dar extrem de atent şi competent, de la distanţă. Un profesor de istorie din Timişoara a avut inspiraţia de a inventaria o serie de titluri ale capitolelor acestei cărţi, intuind că fie şi numai enumerarea acestora este, în sine, elocventă. Iată: „Tovarăşii se leapădă de ideologie, dar păstrează puterea. 1990-1992” (pp. 92-132); “România în derivă. 1992-1996” (pp. 133-166); “În funcţie, dar nu la putere. Luna de miere a lui Constantinescu, 1996-1998” (pp. 167-205); “O coaliţie cu spinarea frântă” (pp. 206-244); “Constantinescu în criză de timp” (pp. 245-275); “Măsuri radicale. Alegerile din 2000 şi rezultatele lor” (pp. 276-304); “Un mesia pentru România. Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare” (pp. 305- 349); “Prădătorii statului cu voie de la Bruxelles. Revenirea social-democraţilor, 2001-2003” (pp. 350-373); “Concluzie. Rolul crucial al UE” (pp. 374-396). “Furtul unei naţiuni” duce, dpdv al discursului istoric, pînă în marginea intrării – nu integrarii – României în mare structură europeană.
În fine, al treilea volum din această serie tematică, e, cum sugeram puţin mai înainte, despre “intrarea” în UE. În ea sînt marcate şi cîteva dintre rateurille în materie de “integrare” şi, mai ales, anticipată posibilitatea – generos bifată în anii care au urmat scrierii acestei cărţi – a multor altora. Volumul despre povestea – sofisticată – a relaţiei României cu lumea vestică, în special cu Uniunea Europeană este gata în 2008. România intrase, aşadar, de un an în UE şi adusese cu ea un sistem imunitar grav slăbit. Tom Gallagher nota atunci, cu aer profetic: “principalul mesaj al acestei cărţi este faptul că relaţia superficială şi neinspirată pe care UE a iniţiat-o cu România a evidenţiat o lacună majoră de concepţie în privinţa efortului UE de a-şi proiecta instituţiile şi normele pe un teren necunoscut. (…) Oligarhia care şi-a instaurat controlul asupra celui de-al şaptele membru ca mărime al UE a profitat de sistemul voluminos şi extrem de stratificat al procesului de luare a deciziilor de la Bruxelles pentru a se alătura clubului european pe baza propriei sale agende limitate. Acesta este unul dintre regresele majore înregistrate de democraţie în Europa după 1989. Ţinând cont de învecinarea cu o Rusie combativă, tributară conceptului de supremaţi naţională din secolul al XIX-lea, de a cărei putere UE pare să fi uitat, îmbătată de principiile “soft power”, situaţia din România pare să aibă repercusiuni capabile să submineze întregul proiect european”.
* Încă o precizare: volumele survolate în cadrul acestui text şi semnate de Tom Gallagher se pot citi, în tandem cu alte volume care dau, şi ele, o perspectivă foarte nuanţată, complexă, vie, dar şi de pe alţi „versanţi” istorici, cu privire la ce este, în ultimele trei decenii, România. Este vorba despre cărţile de dialoguri între Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, care apăreau după 1989 de regulă din 4 în 4 ani, şi care au fost adunate într-o „cărămidă” esenţială despre istoria României – „O tranziţie mai lungă decît veacul”. Despre aceasta carte – carte de cărţi, cum spuneam – însă, poate, cu alt prilej, detaliat.
P.S. În luna octombrie, Tom Gallagher a publicat volumul „Europe’s Path to Crisis: Disintegration via Monetary Union”. Cartea a apărut la Manchester University Press.