Pedagogia, Thomas Mann şi dreptul de a vota

Acum ceva vreme fiica mea a avut o „neclaritate” la şcoală în legătură cu clubul de Balet. Din ce ne explica ea, rezulta că i-se cerea mai mult decât i-se explica, se prezuma cunoaşterea, se insista pe talent şi muncă individuală şi mai puţin pe deprinderea mişcărilor în mod organizat şi cultivat. Cu această ocazie, pregătindu-mă şi pentru discuţia cu Directoarea Şcolii, am încercat să înţeleg şi eu dacă Baletul, Artele Frumoase în general sunt compatibile sau nu cu ideea de activitate pedagogică, întrucât gândurile mele erau să insist în relaţia cu şcoala pe puţinătatea actului pedagogic pentru această disciplină, activitate.

Pe scurt m-am oprit la Doctor Faustus, al lui Thomas Mann, care în paginile de început spunea astfel

 (…) Nici celălalt limbaj, mai intens poate, dar ciudat de nearticulat, cel al sunetelor (dacă ne e îngăduit să calificăm în acest fel muzica), nu mi se pare că ar putea fi inclus în sfera pedagogică a disciplinelor umaniste cu toate că ştiu foarte bine că în educaţia elină si în special în viaţa publică a cetăţilor antice a avut un rol ajutător. Mai degrabă am impresia că, în pofida rigorii logice şi morale pe care o îmbracă uneori, acest limbaj face parte dintr-o lume supranaturală, pentru care n-aş îndrăzni să pun mîna în foc că e sigură sub aspectul raţiunii şi al demnităţii omeneşti. .(…..). Şi totuşi nu chiar în afară, întrucît chestiunea, dacă între universul pedagogic plin de nobleţe al spiritului şi acea lume a spiritelor de care te apropii numai cu mare primejdie se poate trasa o linie de demarcaţie netă şi indiscutabilă, face parte întru totul şi încă peste măsură din tema dezbătută de mine.“

După cum am pus-o sub beneficiu de inventar pe Maria în ceea ce priveşte doleanţele ei faţă de balet, la fel am procedat şi cu Thomas Mann întrucât îl „bănuiesc” că a scos universul pedagogic, după cum spune el, din lumea spiritelor pentru a-şi urma firul roşu al genialităţii şi sacrificiului suprem care sunt date doar celor aleşi sau celor care aleg, cum este cazul lui Adrian, creaţia sa. Nu i-am dat crezare şi pentru că el se raportează la un tânăr aproape format, în timp ce referenţialul meu era un copil, care trebuie să descopere nemijlocit, sau să fie descoperit în acelaşi fel. Se poate spune că Mann avea concluzia rostită şi doar căuta argumentele care să-i susţină „acoperişul”, în timp ce eu căutam inclusiv concluzia.

Acestea fiind spuse, am încercat să înţeleg ce înseamnă pedagogie în lucrurile necuantificabile şi în ce măsură este aceasta compatibilă cu artele frumoase (balet, pian, etc.). Am plecat de la faptul că creaţia şi creativitatea sunt specifice democraţiei şi gândului liber întrucât cunoaşterea şi deprinderea au legătură mai mult cu gânditul decât cu acumularea de informaţii în exces. Pentru copilul meu îmi doresc un profesor…de balet..spre exemplu, care să-l înavuţească cu instrumentarul necesar gânditului la ce înseamnă balet. Pleşu spunea (am căutat dar nu am găsit unde, dar ştiu sigur că el a spus) că cititul fără gândit la ceea ce ai citit este fără folos. Noi vrem ca Maria să primească informaţia în mod rezonabil, cantitativ vorbind, dar şi deprinderea de a gândi la ceea ce a primit, întrucât dacă ştie să gândească mişcările de balet cred că va şti şi cum să ajungă la rezultatele cerute, adică să muncească în mod constant şi consecvent. Pedagogia nu înseamnă rezultate imediate.

Acum despre despre dreptul de a vota, căci tot se discută zilele acestea ai cui votanţi sunt mai inteligenţi, mai înţelepţi şi mai frumoşi.

Dacă înţelegem pedagogia în sensul de mai sus, ca activitate preocupată mai mult de gândire, de rezultate pe termen lung şi îndepărtat, nu putem ajunge la altă concluzie decât aceea că există o compatibilitate perfectă între exerciţiul democratic al votării şi pedagogie, în sensul de activitate creată pe gândul liber. Aceasta ar trebui să fie concluzia standard căci altfel democraţiile contemporane privesc dreptul al vot ca o putere supranaturală, străină pedagogiei şi raţiunii, după cum spune Thomas Mann, este o realitate la fel de evidentă ca idealul mai sus menţionat.

De cele mai multe ori, pedagogia dreptului de a vota este înlocuită cu emoţia imediată, cu empatiile de moment, cu nevoia de schimbare, cu manipulare neresimţită, cu starea de manipulare plăcută întrucât altcineva gândeşte în locul tău iar tu nu trebuie să faci lucrul acesta, cu orice altceva decăt gândul liber la ce va urma peste ani şi ani.

Nu doar România are această problemă, ci democraţii cu pretenţii păţesc acelaşi lucru. Vedeţi Franţa şi Preşedintele Hollande care a fost votat în mod covârşitor de poporul francez pentru ca într-un termen relativ scurt să ajungă la o cotă negativă de popularitate record. Votul, „în pofida rigorii logice şi morale”, vorba lui Mann, pe care ar trebui să o aibă, este la momentul exercitării „sub aspectul raţiunii şi al demnităţii omeneşti”, fiind o activitate mai mult emotivă decât raţională.

Democraţiile contemporane au înlocuit gânditul cu acumularea de informaţii, or aceasta nu face un vot mai educat şi mai plin de înţelesuri. Renaşterea  a avut la dispoziţie infinit mai puţine informaţii decât există în prezent sau au existat în secolul următor apariţiei acesteia, însă gânditul în mod consecvent şi repetat a ajutat-o să o transforme într-o stare de spirit, profund substanţializată. Astăzi volumul de informaţii este de necuprins însă întrucât s-a abandonat activitatea de a gândi, utilitatea acestora, sau valoarea adăugată transmisă de acestea sunt disproporţionate prin raportare la relaţia dintre cantitatea informaţiilor şi cantitatea utilităţii produse de cele dintâi.

Nu vreau să justific o stare de lucruri, sau să disper în faţa unei realităţi informe. Vreau să spun doar că democraţiile în care trăim sunt viciate, că aceasta este o realitate reglementată, şi că discuţia nu ar trebui să fie despre cine-i mai deştept sau mai prost, cine-i mai şcolit sau mai puţin şcolit, în condiţiile în care dreptul la vot este exercitat de ani de zile dincolo de limitele raţiunii, adică pe un fond cotropit de emotivitate, uneori impusă iar alteori cerută.

De altfel, nu cred că-ţi trebuie multă carte pentru a-ţi da seama care candidat este mai bun pentru interesele tale pe termen mediu şi lung, care candidat este mai corect sau mai învecinat cu moralitate, cine are un context mai „penal” sau mai puţin „penal” în spate, cine are o idee sistematizată despre ce vrea să facă cu statul, etc. Lucrurile acestea au legătură cu gânditul, cu dobândirea unui instrumentar de viaţă care să-ţi permită să identifici „interesaţii” în mod relativ uşor, adică cu lucruri de pedagogie politică dacă vreţi. Această lipsă înlătură şi dihotomia de mai sus, a celor care votează; din moment ce democraţia înseamnă doar informaţie, fără gândit, nu înţeleg de ce ar trebui să ne aşteptăm la alte rezultate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *