Despre nerăbdarea de a fi răbdător Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar. Cuvânt înainte (fragment)

Eseuri epistolare
În ultimii ani, m-am întâlnit de multe ori cu elevi de liceu, fie din Bucureşti („Spiru Haret“, „Gh. Şincai“, „Gh. Lazăr“, „Jean Monnet“, „Ion Creangă“), fie din ţară („Andrei Şaguna“ din Braşov, „Gh. Lazăr“ din Sibiu, „Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea, „Eminescu“ din Călăraşi, „Unirea“ din Focşani, „Caragiale“ din Moreni-Dâmboviţa), la diferite dezbateri, lansări de carte, ateliere de lectură, simpozioane organizate de diverse fundaţii ş.a. Întotdeauna m-am simţit, recunosc, infinit mai bine în faţa liceenilor – impetuoşi, autentici, deschişi la minte, simţire şi rostire – decât a studenţilor, mulţi dintre aceştia blazaţi prematur, reci, opaci, sastisiţi, gata îndoctrinaţi cu corectitudinea politică şi discriminarea pozitivă. Pe de altă parte, cum publicul „meu“ e preponderent situat între 35 şi 80 de ani, orice ancorare în porturi juvenile mi se pare benefică din mai multe puncte de vedere.
Am fost mereu atent la subiectele care li s-au părut în chip aparte captivante nărăvaşelor energii acneice. Indiferent de natura locului şi anvergura temei (arhitectura de sine, educaţia senzorială, relaţia memorialistică–ficţiune, naţionalism vs cosmopolitism, Generaţia ’27, binomul etnopsihologic Eminescu– Caragiale, geografia literară, literatura universului concentraţionar ş.a.), câteva nuclee au magnetizat irepresibil atenţia.
Mai întâi, autocunoaşterea. Scrutarea ADN-ului, sondarea moştenirii genetice ca precondiţie pentru gnothi seauton, dicton sacru al adolescenţei mele, total străin copiilor de azi. Indiferent că sunt ego centraţi, cinici, pragmatici, narcisiac focalizaţi pe plăcerile proprii, fie că, dimpotrivă, sunt educaţi să facă abstracţie de ei înşişi, ca şi de normele morale, totul în numele arivismului, fapt e că se stă precar la capitolul cunoaştere de sine, autoeducare întru armonia fiinţei şi concordie socială. Imediat ce li se vorbeşte despre cele patru temperamente ca despre cele patru puncte cardinale, despre determinismul geo-meteo-etno-istoric, adânc infiltrat în textura eului, ca şi despre obligaţia igienic-elementară de a-ţi face raportul vicii–virtuţi al propriei familii, pentru a şti pe cine cu ce moşteneşti şi, deci, ce ai de aşteptat, riscat, ajustat sau vindecat în ansamblul făpturii tale – imediat privirile se aprind.
S-au aprins la fel de mult ca atunci când le-am vorbit despre necesitatea selectării unuia dintre cele trei verbe esenţiale – a fi, a face, a avea – odată stabilite configuraţia, ponderea şi ierarhia peisajului lăuntric. Nu e deloc totuna ce ai (şi ce vei avea) de făcut 1) dacă observi că eşti predispus la acţiune, leadership, succes, autoafirmare, 2) dacă ai fost educat în cultul slujirii şi te consideri dăruit pentru altruism şi mărinimie, 3) ori dacă, dimpotrivă, preocupat exclusiv de propria-ţi fiinţă, subsumezi totul voinţei personale şi hedonismului, mai mult sau mai puţin
şlefuit cu savoir vivre.
În sfârşit, aceleaşi priviri s-au aprins când a venit vorba despre alegerea uneia sau alteia dintre marile şcoli ale romanului mondial, potrivit firii fiecăruia. E mare lucru să poţi deosebi şi alege până spre 20 de ani ce anume te atrage din marea proză a lumii, în funcţie de stilul persoanei tale. De profilul tău moral şi preferinţele estetice. Abisalităţile misticii existenţiale din marele roman rusesc? Educaţia sentimentală, rafinamentul senzual dus până la perversiune, psihologismul, minimalismul şi strălucirile retoricii salonarde din proza franţuzească? Pitorescul psihosocial, amestecul de pragmatism, tradiţionalism şi excentricitate din marele roman britanic? Romantismul filozofic turnat în tipare metaforice, cu simbologie religioasă, eretică, ocultă din marea proză germană? Labirintica fabuloasă, moralitatea paradoxală şi fluxurile ameţitoare de sangvinitate dezmărginită inclusiv politic, din romanul hispano-american? Sau toate acestea, revărsate şi alchimizate în proza americană?

Despre nerăbdarea de a fi răbdător
Dan C. Mihăilescu
şi
Ciprian Măceşaru
în dialog epistolar
colecţia Portrete în dialog, Humanitas 2014

Dacă le-am invidiat, fireşte, tinereţea, aplombul şi deschiderile buiace, le-am compătimit în schimb fragilitatea spirituală, absenţa marilor modele formatoare, sărăcia etică, debusolarea estetică, dizarmonia. Şi nerăbdarea de-a se consuma frenetic întru inutilitate, sălbăticie, consumism alienant, amoralism, pragmatism mercantil, mimetism desfigurator, cinism carnasier. Mania branşării cu orice preţ, cultul clipei, adicţia la trenduri, intrarea-n fibrilaţie odată cu apariţia celui mai nou tip de laptop, ceas, telefon mobil, patima postării celui mai neînsemnat gest, în timp real, pe facebook, paralel cu trăirea-n virtualul jocurilor pe computer. Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzaţia de inutilitate: a ta, a celorlalţi, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii vestimentare, gadgeturi, fleacuri şi capricii „de fiţe“, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară.
[…]

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *