Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent, (fragment 2)

Prima schimbare, cea mai evidentă şi mai vizibilă, este cea a hainelor pe care le poartă. Este încă posibil ca el să poarte veşmintele tradiţionale, dar acest lucru devine tot mai rar în oraşe. Cel mai probabil, el se va îmbrăca în stil occidental, cu cămaşă şi pantaloni sau, în zilele noastre, cu tricou şi blugi. Hainele, bineînţeles, sînt foarte importante, nu doar ca un mod de a te apăra de frig şi umezeală şi de a păstra decenţa, ci şi ca o cale – mai ales în această parte a lumii – de a indica identitatea cuiva, ca o afirmare a originilor şi un semn de recunoaştere pentru cei îmbrăcaţi aidoma. Deja în secolul al VII lea î.Hr., în cartea profetului Sofonie (I:8), se spune că „în ziua ospăţului” Domnul îi va pedepsi „pe toţi cei care se îmbracă în veşminte străine”. În scrierile iudaice şi în cele musulmane ulterioare, credincioşilor li se cere să nu se îmbrace precum necredincioşii, ci să şi păstreze veşmintele lor distincte. „Nu vă îmbrăcaţi ca necredincioşii ca nu cumva să deveniţi ca ei” este o interdicţie uzuală. „Turbanul”, potrivit unei tradiţii atribuite Profetului, „este bariera dintre necredinţă şi Credinţă”. Potrivit altei tradiţii, „cel care vrea să semene oamenilor devine unul dintre ei”. Pînă foarte recent, iar în anumite zone chiar şi astăzi, fiecare grup etnic, fiecare credinţă religioasă, fiecare trib, fiecare regiune, uneori chiar fiecare profesie au propriul cod vestimentar distinct.

Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent
Traducere de Lucian Leuştean,Polirom, 2014

Este foarte probabil ca bărbatul din cafenea să poarte în continuare un soi de acoperămînt pe cap, poate o şapcă sau mai probabil – cu excepţia Turciei – ceva mai tradiţional. Oricine a vizitat vreodată un cimitir din perioada otomană îşi va aminti că multe dintre pietrele de mormînt includ o reprezentare a tipului de acoperămînt pentru cap purtat de răposat în timpul vieţii. Dacă a fost cadiu, este un turban de cadiu; dacă a fost ienicer, în vîrful pietrei de mormînt este reprezentat turbanul special, aidoma unei manşete plisate, purtat de ieniceri. În funcţie de ceea ce a făcut în viaţă, turbanul corespunzător, simbol al statutului său profesional, apare pe piatra tombală. O asemenea distincţie, atît de importantă, încît l a însoţit pe bărbat în mormînt, a avut, fără îndoială, o mare însemnătate de a lungul vieţii sale. În limba turcă, pînă nu demult, sintagma şapka giymek, „a ţi pune pălărie”, avea cam aceeaşi semnificaţie ca vechea sintagmă englezească to turn one’s coat. Însemna a deveni un renegat, un apostat, a trece în tabăra cealaltă. În zilele noastre, evident, pentru cei mai mulţi dintre turcii care poartă ceva pe cap – o pălărie, o şapcă sau, în cazul celor pioşi, o beretă – expresia, pierzîndu şi semnificaţia, nu mai înseamnă nimic. În orice caz, acoperămintele pentru cap în stil occidental sînt încă rare în regiunile arabe şi chiar şi mai rare în Iran. Într un anumit sens, putem ilustra stadiile modernizării Orientului Mijlociu prin occidentalizarea veşmintelor şi, în special, a acoperăminte¬lor pentru cap.

lewis coperta
Schimbările din îmbrăcăminte au început, aşa cum s a întîmplat cu multe aspecte ale modernizării, în armată. Pentru reformatori, uniformele militare occidentale exercitau o anumită atracţie. Pe măsură ce oştile musulmane au fost înfrînte în repe¬tate rînduri pe cîmpul de luptă de armatele necredincioşilor, conducătorii musulmani au adoptat cu anumite reţineri nu numai armamentul, ci şi organizarea şi echipamen¬tul adversarilor lor, inclusiv uniformele în stil vestic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *