N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”, (3)

Camera 13

Dr. ul Al G. îi dispreţuieşte pe Europeni ca fiind prea ataşaţi de viaţă. Le este teribil de frică de moarte. Se cramponează de existenţă cu orice preţ şi în orice condiţii: schilodiţi, paralizaţi, canceroşi, cu infirmităţile cele mai înspăimântătoare… Nu sunt capabili să şi curme bărbăteşte zilele nici în starea abjecţiunii totale, când se chinuiesc groaznic pe ei înşişi şi pe cei din jur. Anticii au fost şi Asiaticii sunt mai demni şi mai curajoşi şi pot, la nevoie, să renunţe la o viaţă fără rost. Bolile incurabile ori dezonoarea ori trăirea în sclavie sunt pentru ei motive suficiente de a pune capăt unor situaţii de nesuferit. Aşa au făcut nu numai Cato din Utica, Seneca ori Cassius, aşa fac şi unele animale: piţigoiul (îşi sfâşie beregata cu gheara), măgarul (fuge să moară discret, neştiut), veveriţa (când nu mai poate zdrobi nuca şi se hrăni singură, refuză ajutorul celorlalte şi se aruncă de pe cea mai înaltă cracă a unui copac), hermina (dacă vânătorii o înconjoară cu un strat de funingine, mai bine moare de foame decât să şi întineze albul blănii). Şi nu i vorba numai de cazuri extreme, în general atitudinea Europeanului este prea tensionată asupra vieţii şi prea aţintită asupra neapăratei ei prelungiri. Asiaticii sunt nespus mai detaşaţi.
Discuţie. I se răspunde că, într adevăr, anumite jalnice forme pronominale ale limbajului exprimă un asemenea ataşament disperat: on veut vivre, man will leben, şi mai ales neutrul acela animalic, de o tristeţe de nedescris, pe care l oferă limba germană: es will leben.
Pe de altă parte însă, Europeanul, prin dragostea sa de viaţă, dă puternic expresie speranţei creştine în viaţa veşnică şi nemurirea sufletului. Creştinismul nu i religia morţii şi neantului, ci a vieţii. Este firesc ca rasa albă să nutrească sentimente de nerezonanţă cu moartea.
Cred că Al G. nu ia în consideraţie ceea ce nu e – îi arăt eu – numai laşitate, cramponare…, ci şi: a) putere de a îndura (căci sinuciderea este şi ea teamă de răspundere, de asumare a unei situaţii, teamă de angajare în căinţă, deci e şi laşitate şi adoptare a unei soluţii uşoare); b) vădire a concepţiei după care bunul suprem nu e neantul, ci viaţa; c) considerare a vieţii drept dar de mare preţ, făcut nouă nu fără scop şi de care suntem răspunzători, iar nu drept o pâlpâire lipsită de importanţă şi apărută din întâmplare. Aşadar, viaţa socotită ca prezenţă în lume a omului înduhovnicit, purtător de solie, iar nu ca simplă vieţuire.

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, note, addenda şi indice de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012

Sinuciderea considerată ca „ieşire din scenă“. Admirabila piesă Împăratul de scriitorul italian L. Bonelli Stronberg. Jucată la noi de Iancovescu. Rolul său cel mai bun (odată cu al lui Henric al IV lea în drama lui Pirandello). Actorul care joacă rolul împăratului, încântat şi îndrăgostit de situaţia lui, nu mai vrea să coboare de pe tron; ar vrea să prefacă rolul în realitate, se simte „împărat“. A devenit împărat. Şi cine poate să l mai scoată din scenă?

BOOGEY MAMBO RAG
— Dumneata te ai sculat de pe tinetă şi imediat ai pus mâna pe căniţă.
— Eu?
— Da, dumneata. Cine altcineva? Te am văzut.
— Te înşeli. Am luat căniţa cu mâna stângă, mi am turnat apă pe mâna dreaptă şi apoi am apucat căniţa cu mâna dreaptă şi m am spălat pe mâini.
— Dar mai întâi ai atins căniţa cu un deget de la mâna dreaptă! Am văzut.
— Fii serios, dom’le, am fost foarte atent.
— Şi eu. De trei zile te urmăresc. Vrei să ne infectezi pe toţi. Asta vrei, să ne nenoroceşti.
— Eu? Crezi dumneata că eu nu cunosc principiile de igienă?
— Dacă le ai cunoaşte cum zici n ai pune mâna plină de rahat pe căniţa din care bem cu toţii.
— Mă crezi capabil, pe mine, de una ca asta?
— Oi fi dumneata os domnesc şi coborâtor din nu ştiu câţi voevozi şi eu un biet fecior de ţăran, dar dumneata nu ştii cum să te porţi şi habar n ai ce i igiena.
— Cred că nu te îndoieşti că am avut baie şi closet acasă…
— Ce ai avut acasă la ’mneata nu ştiu, aici văd că te porţi ca un porc.
— Nu ţi ar fi ruşine să mi vorbeşti aşa?
— Ruşine să ţi fie ţie, porcule.
— Dobitocule, măgarule!
Tăcere, domnilor, pentru numele Lui Dumnezeu, TĂCERE, vine caraliul!

coperta Jurnalul fericirii
– Greşelile şi prostiile, în viaţă, se plătesc neîntârziat; neîntârziat, şi cu dobândă. Mai bine zis camătă, grea camătă, cu dobândă la dobândă – usura, cum îi zice Ezra Pound.
Diavolul, contabil expert autorizat, nu se poate să nu aplice penalităţi, şi viaţa în lumea aceasta – încăpută sub stăpânirea lui – atât aşteaptă: o prostie, o greşeală, ca să aplice sancţiunea cu dobânda respectivă.

– Lacrimile sunt semnul care nu înşală şi simbolul puterii atotbiruitoare a lui Hristos şi a Evangheliei Sale. Prin ele şi datorită lor, răstignitul cel slab topeşte, metanoizează, transfigurează, transcendentează şi transsubstanţiază inima omului şi l naşte a doua oară. Ele deosebesc Evangheliile de orice altă carte scrisă din întreaga lume şi din tot cursul istoriei pentru că numai lectura lor poate provoca dulcile lacrimi ale căinţei şi fericirii. Şi numai ele asigură trecerea prin momentul critic al îndoielii, de la necredinţă la credinţă: „Şi îndată strigând tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne“.
În nicio altă religie nu apar ele atât de stăruitor şi nu se bucură de aureola conferită prin denumirea „darul lacrimilor“.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *