Trăind departe de România, ajung rar acolo. Astfel, am şansa de a vedea schimbările esenţiale fară amănuntele cotidiene şi partizanatul local. Când am fost în august 2014 în ţară, după un interval de patru ani, am găsit în România ceva ce s-a deteriorat oribil: presa, în special televiziunile.
Dacă în comunismul ceauşist ştiai la ce să te aştepţi, controlul şi propaganda fiind atribute sistemice, măcar forma căuta corectitudinea şi se aplica un „cap limpede”, fie chiar prin cenzură, ca mesajul să fie, formal, corect. Nu prea găseai greşeli gramaticale în „Scînteia”, iar o gafă pe ecranul unic te costa slujba.
Din 1990, România a asistat la o explozie a mijloacelor media, poate caracterizată iniţial de ceea ce ‘Caţavencu’ numea „aberaţia de libertate”. În primii ani, presa a fost, probabil, cea mai independentă instituţie a statului de drept. În timp ce sistemul politic dădea rateuri democratice adesea sângeroase, ziarele şi televiziunile exprimau un pluralism de opinie efervescent, deşi în multe cazuri imberb, fiindcă jurnalistul anilor ’90 era adesea investit – cum mi-a spus mie atunci şeful unei noi televiziuni lucrative – „la apelul bocancilor”. Eu însumi am lucrat lângă ziarişti agramaţi, ce fugiseră de la şcoală ca să bea cafeaua gratis din redacţie. Această plagă calitativă a început să fie dublată şi de ciuma imoralităţii, fiindcă puterea banului şi interesul patronului începeau să se facă simţite. Libertatea presei nu a eliberat societatea, ci corupţia societăţii a corupt presa.
Dar ultimii ani au dus la atomizarea mediei din România, un proces ce viciază însăşi ţesătura democraţiei dintr-un stat geografic european, ce se vrea aliniat la valorile civilizaţiei… civice occidentale. Mulţi dintre formatorii de opinie din ţară sunt nişte jigodii răsplatite pentru lichelism. Opinia pe care o exprimă nici măcar nu e a lor, ci a interesului de capital economic şi politic din spate, de unde vine, după cum bate vântul, „comanda”. Cum clasa politică e fracţionată în interese materiale, afinităţi de moment şi răzbunări personale, jurnaliştii de cumetrie se grăbesc să asasineze prin presă, atacând în haită, după modelul împrumutat de la stăpânii lor. Campania pentru prezidenţiale a făcut scursura acidă să dea în clocot. Pentru un observator detaşat, însăşi ideea de jurnalism a dispărut: într-o seară am aprins televizorul din camera mea de hotel şi am început să răsfoiesc posturile în căutarea unui buletin de ştiri. La ora fixă, nu am găsit nimic despre ce se intampla in lume decât pe canalele in alte limbi. Dar din această ceaţă informaţională scoteau capul câte un talk-show, câte o emisiune de analiză şi comentariu. Reţeta mediatică e cam aşa: se ia un jurnalist fără calităţi jurnalistice, dar preferabil agresiv (dacă e mascul) sau sexy, la limita vulgarului (dacă nu), important e să aibă tupeu partizan; se invită în studio doi-trei comentatori din aceeaşi tabără politică, iar prin telefon mai apar şi alţii care sunt de acord; se vorbeşte dezlânat, aluziv şi injurios, ca la bodegă, cu tras de bretele, cu ameninţat oponenţii de moment; nu se invită şi nu se acceptă opinia celeilalte părţi; se dau mesaje şi sub- dar şi supra-liminale audienţei care, pe lângă aplaudaci, e probabil formată doar din stăpânul postului, ce, sus, în norişorul lui financiar problematic, trage sforile editoriale, şi din stăpânul politic de şi mai sus, care trage de funii groase la capătul cărora atârnă respectiva secţiune din media românească. Ingrediente obligatorii pentru o emisiune reuşită sunt: limbajul suburban, lauda de sine, atacul la persoană, citatul imprecis, confuzia cronologică, incontinenţa verbală. Rezultatul este epidemic: sărmana populaţie telenovelistică, privind în adâncimea ecranului ca într-o hazna, e contaminată. Şi lasă impresia că îi place.
Când m-am întors în ţară, un prieten scriitor care s-a retras scârbit din viaţa publică mi-a zis: „presa a murit”. Acum îmi dau seama că a fost optimist – media românească are ebola politică şi riscă să molipsească întregul popor. E foarte simplu: se ia prin scuipat.