Scrisul de mînă, idei şi calculator

Când vreau să văd pe cineva scriind de mână, dau fuga la părinţi. Deşi sunt oameni cu şcoală, nu au nici măcar maşină de scris, darămite computer. Tot ce scriu le iese de sub creion sau pix, indiferent dacă e vorba de-o listă de cumpărături sau de numele şi telefonul unui instalator. Cu fiecare an care trece, scrisul le devine mai şovăielnic, însă fără să-şi schimbe spectaculos morfologia.
Când vreau să văd cum involuează caligrafia unui om pretins evoluat, mă uit la ce (şi mai ales la cum) scriu eu. Şi încă am noroc. Meseria de redactor de editură mă sileşte să recurg, fie şi sporadic, la scrisul de mână: când corectez un şpalt, când fac o adnotare, când recomand ceva departamentului tehnic sau când îmi trec o întâlnire în agendă. (Am aflat că e foarte util să-ţi notezi întâlnirile, ca să nu uiţi de ele, dar nu mi-a spus nimeni ce să fac ca să nu uit să notez.)
În rest, îmi mai folosesc caligrafia doar pentru bileţele de resort domestic. La început m-a crispat felul cum aluneca scrisul meu dincolo de recognoscibil şi-mi aduceam aminte că-i bănuiam de fandoseală pe cei care-mi spuneau, cu peste douăzeci de ani în urmă, că dictafonul, un dispozitiv la modă în America, le pervertise scrisul. Acum constat distorsionarea pe propria foaie, fără ca asta să-mi producă altceva decât un surâs fugar. Lucrul care mi se pare cu adevărat serios e că, dacă scriu cu pixul pe hârtie două minute, începe să mă doară mâna, ceea ce nici nu intra în discuţie în studenţie, când umpleam zece-cincisprezece pagini pe zi fără să simt nimic. Şi când puteam scrie în zece feluri diferite, care nu semănau deloc între ele.
Oricum, nu nutresc regrete liricoide pentru acest pocinog de parcurs şi nu sunt dispus să mă zvârcolesc pe altarul caligrafiei. Nu cred, cum cred alţii, că dacă am trecut de la scrisul de mână la calculator s-a surpat ceva în talentul meu de scriitor, atâta cât există. Poţi să scrii de mână şi să n-ai strop de talent. Ar fi caraghios (pentru mine, doar pentru mine) să suspin în amintirea paginilor scrise frumos în alte timpuri. La fel de caraghios ca un oftat de nostalgie cu gândul la tăbliţele de argilă sau la papirus. Calculatorul e un instrument, nu un balaur care-ţi intră în suflet şi-ţi papă ideile. Dacă ai idei, le poţi transpune indiferent de gradul de dotare tehnică. Dacă nu le ai, poţi să deţii cea mai frumoasă caligrafie. În cel mai bun, ajungi copist.