IPS Nicolae Corneanu şi îndemnul la mărturisire

Putem vorbi despre un îndemn la mărturisire în cazul prelatului ortodox care ne-a părăsit ieri? Şi, dacă da, a fost el urmat de alţi prelaţi ortodocşi?

Cele câteva rânduri pe care le scriu acum sunt cât se poate de subiective şi nu au pretenţia că reconstituie o biografie sau măcar frânturi de biografie. L-am cunoscut pe mitropolitul Banatului IPS Nicolae Corneanu doar pe cale epistolară: mă documentam pentru volumul despre Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist şi i-am scris având speranţa că – dintre ierarhii Bisericii – va fi singurul care va răspunde. Aşa a fost; am primit la puţin timp o scrisoare în care îşi mărturisea păcate de după 1948 şi aşternea pe hârtie informaţii care mă ajutau în reconstituirea istorică.

Acum ştim, datorită investigatorilor CNSAS, că IPS Nicolae nu şi-a mărturisit toate păcatele. A fost ocazia pentru diverşi ipocriţi – unii ajunşi din urmă între timp de propria biografie, de propriul trecut compromiţător – să îl supună unui tir moralizator (oneros poate).

Oricum, evidenţa că recunoaşterea păcatelor a fost (mai mult decât) parţială nu putea fi ignorată, aşa că mitropolitul Nicolae a fost pus în situaţia de a se retrage din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România la finele lui noiembrie 2006. Nu a mai apucat să fie prezent la condamnarea oficială a regimului comunist; în aula Parlamentului a fost însă patriarhul Teoctist.

L-am judecat aspru pe patriarh; mai ales că în 2008 a apărut un nou soi de mărturisire (Bartolomeu Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008), care îl viza şi pe Întâistătătorul BOR, trecut între timp la cele veşnice. Însă publicistul ortodox Boris Buzilă m-a făcut atent, după un an, asupra unei informaţii care nuanţa imaginea „tăcerii vinovate“; scrie Boris Buzilă în volumul său Un patriarh în oglinda vremii sale (Edit. Timpul, Iaşi, 2009): „Se va fi apropiat atunci [1940–1941, n.n.] tânărul ierodiacon Teoctist de mişcarea legionară? Ceea ce fusese până nu demult o simplă supoziţie avea să se confirme chiar de Patriarh, cu puţin timp înaintea morţii sale, într-o mărturisire făcută Rabinului-şef al Comunităţii mozaice din România. La moartea Patriarhului, într-o declaraţie făcută pe postul naţional de televiziune, într-un context în care evoca bunele relaţii pe care le avusese cu defunctul, Rabinul s-a referit şi la faptul că l-ar fi întrebat pe Patriarh dacă este adevărat că simpatizase cu mişcarea legionară. Acesta i-a confirmat, explicându-i că aderenţa sa şi a altor clerici din generaţia sa la «legionarism» fusese determinată de idealurile creştine din care această mişcare îşi făcuse stindard şi că regretă acest moment de descumpănire din tinereţea sa“ (Boris Buzilă, op. cit., pp. 23–24).

Este relevant sau nu că lipseşte (încă) o mărturisire privitoare la apropierea de cealaltă mişcare totalitară, cea comunistă? Nu ştiu. Pentru mine contează spovedania, chiar tardivă, sau mai bine zis înclinaţia spre spovedanie. Cred că am greşit… Cineva mi-a atras atenţia că e impropriu să vorbim despre spovedanie (care exprimă legătura strictă cu duhovnicul). Mai corect e să invocăm mărturisirea – definită de dicţionarele teologice drept exprimarea (în public) a adevărurilor de credinţă. Or, eu înţeleg prin adevăruri de credinţă – poate greşesc din nou şi teologii mă vor contrazice – inclusiv momentele de cedare (urmate de revenirea în adevăr, prin spovedanie, într-o accepţiune mai largă).

În ceea ce îl priveşte pe Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, nu rămâne doar înclinaţia spre mărturisire (parţială şi dezamăgitoare pentru mulţi, prin prisma cercetărilor CNSAS), ci atmosfera de toleranţă pe care a încurajat-o în Banat, în Timişoara, inclusiv prin retrocedarea bisericilor care au aparţinut până în 1948 Bisericii Greco-Catolice. A fost de fapt – din câte ştiu – singurul prelat ortodox care a recunoscut că „unirea bisericească“ din toamna lui 1948 a fost o minciună. O crimă ce a vizat o Biserică-soră şi a riscat să degenereze după 1990. Moral, nu e puţin lucru. Poate aceasta este mărturisirea cea mai însemnată. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *