Unul dintre privilegiile literaturii este de a ne pregăti, o dată cu fiecare text pe care îl citim,pentru moarte. Solitar şi angoasant, exerciţiul lecturii este o iniţiere în tainele acestui mister cu care care ne vom confrunta, inevitabil, la rândul nostru. Prin familiaritatea cu aceste morţi succesive pe care arta le consemnează în spaţiul ei, omul are parte de ucenicia singurătăţii şi durerii.
“ Moartea lui Ivan Ilici” de Tolstoi este unul dintre acele texte în care moartea şi suferinţa sunt dezvăluite cu răceala analitică şi lipsa de patetism a unui chirurg.Om fără însuşiri, crescut de societate spre a duce la bun sfârşit indicaţiile superiorilor să, obsedat de carieră şi izolat în cadrele unei căsătorii fără dragoste, Ivan Ilici este doar unul dintre oameni anonimi şi cenuşii pentru care moartea este doar o abstracţiune irelevantă, un fapt ce se poate întâmpla numai altora şi niciodată cu adevărat lui.
Educaţia şi viaţa lui Ivan Ilici sunt aşezate sub semnul acestui conformism aurit ce acţionează ca un strat protector între individ şi conştiinţa finitudinii sale. Atent la detaliile prin care se construieşte ascensiunea sa, atent la fiecare pas pe care îl face spre a atinge punctul cel mai înalt la care visează, ( poziţia de autoritate, salariul consistent şi casa mobilată spre a evoca poziţia de onorabilitate a înaltului burghez) , Ivan Ilici este prins în ritualul cotidian al existenţei, ignorând capătul de drum care se i va înfăţişa, dramatic, ca printr-un capriciu al destinului.
Absurdul înseamnă, în nuvela lui Tolstoi, întreruperea arbitrară şi grotescă a drumului edenic din traiectoria sa socială. Simbolic, moartea lui Ivan Ilici se ascunde în ungherele camerei pe care o aranjează şi o supraveghează, meticulos, ca pe un cabinet de farmacie. Moartea îşi are punctul de pornire în accidentul casnic al lui Ivan Ilici- lovitura aparent banală declanşează, in corpul sau, o reacţie implacabilă. Asemeni unui ceas care bate, anunţând trecerea timpului, cu impersonalitatea mecanismului inuman, suferinţa ascunsă a lui Ivan Ilici cariază, zi dupa zi, ceva din corpul său, devenind una cu fiecare dintre lunile care îi mai rămân de trăit.
Moartea lui Ivan Ilici este anunţată, aşadar, de această dublă revelaţie a suferinţei pe care nimic nu o poate alina şi a singurătăţii care îl invăluie şi îl izolează de ceilalţi. Întregul univers se fisurează iar ceea ce rămâne este absurdul unei existenţe ratate. Insinuarea morţii în peisajul atât de bine organizat al vieţii lui Ivan Ilici îl reduce pe bolnav la rolul de spectator al propriei sale agonii in ochii celor din jur, în reacţiile lor, în echivocul politicos cu care se evită referirea la boala sa, Ivan Ilici intuieşte apropierea sfârşitului. Nu doar Caius, ciudatul personaj din silogismul de şcoală, este muritor, ci şi Ivan Ilici însuşi.
Ca şi personajul din “ Şapte etaje”, naraţiunea lui Dino Buzzati, Ivan Ilici vede ridicându-se, din chiar timpul agoniei sale, edificiul elegant în care va fi coborât, după moarte. Prezenţa celui care se încăpăţânează să nu mai moară este , de la un punct încolo, agasantă. Moartea vine însoţită de singurătatea atroce şi de absenţa oricărei consolări. Sfârşitul lui Ivan Ilici este pregătit de chinul introspecţiei şi al contemplării trupului său, subţiat până la nerecunoaştere de boală. În acest cosmos guvernat de convenţii şi ipocrizie, Ivan Ilici este prezenţa ce tulbură ordinea, în acelaşi mod în care în spectrul din “Hamlet” nelinişteşte Danemarca cu imprecaţiile sale.
Urletele animalice ale lui Ivan Ilici sunt anticamera morţii. Rupt de cei care îl înconjoară, omul comun şi mediocru este abandonat întâlnirii cu ultimul prag. Ce se afla, dincolo, în acel spaţiu din care parvine până la el o lumină binefăcătoare? Ambiguitatea artei lui Tolstoi este ambiguitatea capodoperei- uşa intredeschisă nu ne permite să vedem decât o parte a încercărilor viitoare. Nuvela lui Tolstoi este consemnarea acestei treceri de la iluzia burgheză a fericirii la pragul descărnat şi solitar al morţii.
