Acum citeva luni, plingindu-ma unui erudit si intelept prieten de felul in care a fost destituit din functie un alt bun prieten (si „aliat”) academic american, m-am pomenit cu un raspuns care m-a pus pe ginduri: nu te mai gindi la oameni ca la „adversari” sau la „aliati”, gindeste-te la ei ca la „muritori”. Nu stiu daca voi fi in stare sa ma aliniez vreodata la aceasta pozitie clasic-stoica, frumoasa, dar si cam inumana in felul ei. Admit insa ca ea contine o doza de adevar si o indrumare calmanta la care s-ar cuveni sa meditam cu totii, eu insumi, dar si altii pe care-i cunosc, indivizi si societati. Aceasta cu atit mai mult in zilele in care scriu aceste rinduri, cind privesc cu intristare pe micul ecran faptele urite sau cumplite ce se desfasoara in atitea si atitea parti ale lumii. .
Pe mine gindul ma duce intii la Seneca, scriitorul si filozoful care a avut nefericirea de a-i fi fost indrumator imparatului Nero, pentru ca apoi sa se aleaga cu o moarte prematura (sinucidere ordonata) de pe urma dementului dictator, moarte care l-a ajuns dupa ce asistase la fapte cel putin la fel de grave si de violente ca cele pe care avem „privilegiul” de a le observa noi insine.
Cu toate ca a asistat la incest, omor, teroare, minciuna, chinuri fioroase, sfisierea celor mai elementare drepturi omenesti, Seneca si-a pastrat cu deplina consecventa, ba chiar cu seninatate calmul si intelepciunea. Sa fie aici vorba numai de o anume indiferenta pshihologica, de distantarea fata de semeni, de dispretuirea istoriei? Poate ca toate acestea vor fi jucat un anume rol, mai bun sau mai rau. Dar nu cred ca ele sunt cele care reprezinta adevarul complet al gindirii mareluifilozofstoic.
Cred mai curind ca e vorba aici de o anume diferenta de perspectiva, de un raport diferit intre minte si simturi, intre suflet si trup. Invatatura lui Seneca se intemeiaza pe convingerea ca lucrurile acestei lumi sunt trecatoare, ca bunurile cele mai importante nu se gasesc in sfera vitalitatii sau in cea a posesiunii. Dimpotriva, valorile adevarate sunt cel mai greu de achizionat sau de pierdut, ele fiind interioare, iar nu exterioare. Virtutea isi constituie propria sa recunostinta si multumire pe care cei din afara, oricit ar fi ei de puternici si de rai, o pot atinge numai cu mare greutate sau chiar de loc. Cind sperantele omului sunt limitate si cumpanite, e mult mai greu sa-l lovesti.
Gasim in aceasta doctrina, fireste si anume nuante crestine, evident, chiar daca Seneca insusi ca si marea majoritate a stoicilor clasici au ramas neatinsi de ele. Sa nu uitam insa ca de la atit de luminoasele pagini ale Sfintului Francois de Sales, pina la atit de recentul „jurnal al fericirii” in care N. Steinhardt povestea intimplari vietuite in inchisoare, a existat si un anume stoicism crestin. Acesta a crescut si din trunchiul viguros al eseurilor lui Seneca, din „calmul valorilor” cum spunea odata cineva. Convingerea comuna a stoicilor si ginditorilor crestini este ca pasiunile pot si trebue sa fie strunite de cuget si de virtute.
Dar sa lasam la o parte o clipa aceste aspecte spirituale, privirea catre Dumnezeu si catre bunurile eternitatii. Sa gindim practic. Chiar si in acest caz, ne dam seama ca valorile strict umane se leaga, in seninatatea lor, de munca temeinic si cu drag facuta. Mestesugarul, lucratorul, intelectualul isi gasesc consolarea si linistirea in treaba pe care o fac: acesta este adesea refugiul lor cel mai de nadejde. Sub cea mai cumplita dictatura, in cele mai vrajmase imprejurari, profesionalitatea ramine acoperisul trainic al virtutilor de baza. „Rareori este omul mai inocent decit atunci cind se indeletniceste cu grijile economice” spunea acum un sfert de mileniu inteleptul doctor Samuel Johnson in Anglia si cam tot atunci Candide, eroul de roman al lui Voltaire, dupa un lung sir de paguboase si chinuitoare aventuri, ajungea la concluzia: „Sa-ti cultivi gradina”.
La aceste concluzii ar mai fi de adaugat insemnatatea frumosului in viata umana: frumosul naturii, frumosul zidit de oameni insisi. Imi puneam odata intrebarea, ascultind una din marile cantate ale lui Haydn: prin ce am meritat eu oare sa am parte de o asemenea bucurie? care sunt in fond faptele mele atit de mari si de bune pe care aum, iata, le vad rasplatite cu delectari aproape supra-omenesti? Astfel de intrebari, dupa parerea mea ar trebui sa ni le punem mai des, fiecare dintre noi.
Intr-un cuvint, pornind de la Seneca, ajungem, vrind-nevrind la chestiunea individualismului. Cum iti ajuti semenii mai bine? Cum contribui la civilizatia unei blindeti obstesti? Pentru mine unul nu exista decit un singur raspuns limpede, altfel ma pierd in speculatii neguroase. Tocmai urmarind cu anume curaj, cu fapte linistite si de isprava interesul propriu, tocmai realizind propriul potential, cel pe care Ziditorul tau ti l-a dat ca zestre, il ajuti si pe celalalt. Amestecul neincetat in treburile altuia, chiar si atunci cind este minat de cel mai bune si mai admirabile intentii (dar, vai! intentiile acestea nu sunt deobicei chiar atit de exemplare!) are sansa, are probabilitatea de a incurca lucrurile, de a duce la rau si la violenta, de a strimba normalitatea. In schimb mult-hulitul „egoism” este cel care indeamna spre compartarile cuviincioase, spre actiuni firesti, spre bunele maniere. Nu din mare generozitate, ci din interes propriu. Stiu ca nu putini vor fi cei care vor sari ca arsi citind astfel de eretice puncte de vedere. Cum, oare nu altruismul, grija fata de vecin, mina de ajutor intinsa, nu ele sunt cele care dau autentica inaltime si fericire vietii umane? Poate ca dau, nu zic nu, dar cum si in ce fel?
Daca a as putea influenta in vreun fel educatia morala a generatiilor mai tinere din Romania, as incepe prin a stabili drept carte de capatii nu pe Eminescu, nici pe Caragiale, ci modesta nuvela Popa Tanda de Ion Slavici. Acolo se spune mai bine, mai plastic, mai elocvent, cam tot ce am incercat sa spun eu in foiletonul de mai sus: ca exemplul personal si senin are un efect incomparabil mai mare decit furia minioasa si predica pisaloaga. De sigur, par putin demodate cele spuse de mine (sau de Slavici) in acest univers social tot mai „transparent” si mai simultaneist in care ne miscam. Pe de alta parte, am vazut mai mult decit odata cum lucrurile demodate au o durabilitate a lor „peste mode si timp”.
Virgil Nemoianu, aprilie 1999, Bethesda, MD
