Leonid Dimov – Memoria acrobatului

din volumul Dialectica vârstelor, 1977
I

Dac-aş sta să număr,
De vreo cîteva stagiuni aveam acelaşi număr
La circul din localitate
(Altminteri, făceam cam de toate).
Neaplaudat sistematic
Deși era acrobatic
numărul meu venea după o dresură de pachiderme
Intram – contorsionându-mă ca un vierme –
În arena cu două grămezi:
De bile galbene şi cuburi verzi.
Aveam un costum negru, aveam şi coadă
Ba chiar o pafta aurie pe noadă
Ca să semăn cât mai bine c-un baset
Deşi sufletul meu era suflet de poet.
Apoi, uitându-mă la ceilalţi muritori,
Lătram de câteva ori
Şi, printr-o mişcare abilă,
Mă suiam pe-o bilă
Peste care aşezam un cub
Fără nici un adeziv, fără nici un şurub
Doar aşa, ca să fie mai dificil,
În echilibru nestabil.
Apoi iar un cub şi iar o bilă
Care se-nvârtea docilă
Sub tălpile mele date cu cretă.
Or, văzând lumea că totul se repetă,
Că, ajungând până-n tavan
Coboram apoi ca un țâșnet artezian
Retezat de-o mână ostilă:
Cub, bilă, cub, bilă, cub, bilă
Până ce – hep! –
Săream pe platforma de crep,
Lumea zic, cucoanele, dorobanții
Începea a țipa: „Elefanții
Să iasă elefanții !!”

Între grămezile gemene
Rămâneam de cremene
Până ce clownii de rigoare
Mă luau în spinare
Pentru a mă zvârli tot într-un chiuit
Pe terenul bătătorit
Din spatele circului, cu nepăsare,
Printre ziare vechi şi băligare…

II

O, nisipul lins de-o catifelare
Din sala fremătând în aşteptare
Căci se-anunţase dianinte
Cum că nici nu se pot găsi cuvinte
Care să facă o descriere, fie şi sumară,
A numărului meu din astă-seară.
În realitate
Era doar o problemă de cantitate:
Când ajungeam la tavan
Acesta, mânuit de-un electrician,
Se desfăcea ca o rozetă
În sunete de trompetă
Şi zboruri de liliac,
Iar eu – iată-mă de altfel că şi fac
Semne servanţilor de jos
Să-mi arunce cât mai ceremonios
Dar aşa, ca pe nişte proiectile,
Când cuburi, când bile.
Astfel, aşa cum scria pe afiş
Am trecut de acoperiş:
Se făcuse noapte cu stele
Când m-au înconjurat acele
Aparate angajate de dimineaţă
Ca să se ridice peste piaţă
Şi să-mi azvârle cu abilitate
Bile şi cuburi numerotate,
Din ce în ce mai iute, din ce în ce mai sus
Până când m-am introdus
Într-o zonă neutră şi copleşitoare
Cu strigăte la distanţe unitare.
Eram vesel şi tremuram de aţâţare
În ciuda înălţimilor ameţitoare,
Devenisem o fiinţă prehensilă:
Ba câte-un cub, ba câte-o bilă,
Mereu mai iute, mai iute, mai iute,
Proiectate din aeroplane şi paraşute
Când, uitându-mă în jos, din înălţime,
Am zărit străzile pline de-o mulţime
Care se-ndrepta, fără grabă, spre case:
Spectacolul se terminase.
Într-adevăr, cupola circului era închisă.
Mai lumina, verzulie, o culisă
Plină de arlechini şi colombine
Care se zgâiau către mine
Oare – Doamne, ce spaimă mă cuprinse! –
Mă prăvăleam cu braţele-ntinse?
Iute: o bilă, un cub, numai unu
9,81, 9,81, 9,81, 9,81, 9,81,
Numărul memorat încă din şcoală
Reprezentând acceleraţia gravitaţională,
Numărul cumplit şi neînvins
Care spulberă orice ins
Chiar înainte de a ajunge la pământ.
Hei, dar aşezaţi-mi bilele care mai sunt!
Mai o bilă, mai un cub
Hei, Arlechim!
Hei, Beti Bub!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *