Despre înțelegerea subiectivă a istoriei. Individul și mulțimea

Istoria e precum chirurgia. Deschide, taie, hăcuiește, rupe, leagă, coase. Post-operatoriu intervine dacă puroiul se instalează, neutralizează, elimină. Uneori, vindecă, alteori, doar amână. Vindecarea aduce cu sine uitarea, amintirile sunt ascunse adânc, se așterne praful peste ele. Uitarea cunoaște și forma ei mai radicală, amnezia. Aceasta șterge istorii sângeroase, naivități ce s-au transformat în violente pagini care au umplut cu sânge teritorii întinse, popoare luate de valul cruzimii, uitarea ca formă ultimă de negare a vinovăției justificând răul prin ceea ce Hannah Arendt numește ”banalizarea răului”. Puroiul e însă insidios, se instalează tăcut, în liniște. Locul poate fi deschis din nou și puroiul înlăturat. Uneori, puroiul nu dă nici un semn că e acolo. Niciun simptom. Lucrează în subteranul corpului-victimă până îi dă lovitura de grație. Irumpe cu forță aruncând în afară nu doar supurația vâscoasă și putridă, ci rupe și țesut sănătos, îmbolnăvește în jur. Salvarea e la fel de radicală ca și infecția. Taie în carne vie și elimină locul bolnav, chirurgical, amputând. Până acolo însă, în punctul fără întoarcere, e un lung drum care începe, poate, într-o zi în care se deschide o carte, se trăiește corect, frumos, fără să se bage de seamă cum se insinuează, în doze infinitezimale, răul precum o inofensivă și palidă nuanță diferită a unei zile simple, se privește lumina într-o zi de toamnă când aerul are un fel de transparență aurie, verdele e cuprins de un soi de febrilitate, de plăcere a jocului de-a nuanțele, iar istoria pare la îndemână, cuminte, ascultătoare precum un animal de companie.

Distanța temporală creează intoleranță față de interpretarea istoriei, mai degrabă intoleranță față de interpretarea ei subiectivă. Negrul e negru și albul e alb. Griul ar fi doar pentru lipsa datelor exacte/locuri/nume. Evenimente trecute, biografii, pagini întregi de istorie, felii serioase din tortul unor perioade succesive sau liniare sunt catalogate strict. Se are în vedere doar efectul, iar cauza e tratată cumva la grămadă, didactic, sobru, precis. Se bate în cuie ce și cum, cine, unde și de ce. Nefiind istoric, a emite judecăți despre evenimente definitiv definite e considerată a fi o blasfemie, ori, mai îngăduitor, obrăznicie. Cu toate acestea, o reală/intimă înțelegere a istoriei, e la fel de importantă, o înțelegere subiectivă a cauzelor și efectelor, nu doar teoretică, nu doar seacă, nu doar cinică sau compasivă. De regulă, personajele care și-au pus amprenta asupra istoriei, în mod pozitiv sau negativ, sunt puse pe rafturile istoriei, în formolul de rigoare, aliniate strict, cu spații între ele pentru a nu fi confundate, pentru a nu se dilua una într-alta, etichetate. La fel precum procesul de înlănțuire, de simbioză dintre cititor și carte atunci când se cufundă în universul ficțional și devin una, practic mijlocul de a intra în posesie totală a narațiunii devenită personală/proprie, același proces de înlănțuire se petrece și când este vorba despre universul istoric, despre plonjarea, back in time, în istorie.

Transgresând cu voluptate, deschizând cu o curiozitate de nestăpânit uși spre atâtea episoade, perioade, personaje ale istoriei. Viitorul e prezentat mereu ca fiind unica țintă a devenirii, iar trecutul e considerat doar o bibliotecă prăfuită, acolo unde odihnesc pe rafturi tomuri întregi mâncate de cari, cărți legate manual, iar aerul e greu și străbătut de molii. O înțelegere subiectivă a istoriei e o necesară reconciliere cu personajele, cu evenimentele, ca și cum ai developa un film până la prima lui imagine pentru a înțelege deznodământul unei povești de viață/de istorie, deznodământ care frapează prin violența lui, pare de neînțeles, o ruptură schizoidă de realitatea așa cum o știm. Developând la prima imagine, acolo de unde fluturele a bătut prima dată din aripi. Lăsăm deoparte personajele definitiv etichetate ca fiind psihopații istoriei, și pe bună dreptate fără drept de apel, precum Hitler spre exemplu, sau mai trivial-imagistic precum Jack Spintecătorul, există o întreagă galerie de nebuni ai istoriei. Pentru restul personajelor de o normalitate relativă, ulterior devenind dezastre comportamentale, se pot găsi, în arheologia acestora, momentul în care a început rostogolirea în hăul istoriei, ca într-o centrifugă care odată pornită amestecă totul până când devine o mâzgă, până când se pierd personalitățile, caracterele, idealurile, principiile, scopurile, visele. Până atunci, până în acel moment în care s-a declanșat tăvălugul istoriei ce nu a mai putut fi oprit, personajele au avut viața banală a oricărui anonim al umanității. Toți acei anonimi care au visat că vor schimba istoria într-un moment sau altul. Calda generozitate a visului etern de a schimba lumea.

Utopiile au o forță de atracție uluitoare, ele găsesc spații pe care să le ocupe, precum niște cuiburi care abia așteaptă să fie locuite. Toți anonimii istoriei, a unei lungi povești-broderie a lumii pe care fiecare și-a brodat visul, toți acești anonimi-utopici au visat că vor schimba lumea, că o vor face luminoasă, încăpătoare pentru toți. Probabil, marginalii istoriei au brodat cele mai îndrăznețe vise, cele mai utopice, au visat cu ochii deschiși la acceptarea lor la sânul cald și generos al marii comunități. Un curaj nebun hrănit de dorința de a fi primiți alături de cei după a căror acceptare tânjeau. Marginalii care adunau strat după strat de reprimări, de umilințe pe care le-au ținut cât au putut sub cheie. Odată acceptați, odată ce istoria le-a coborât visul în viață de zi cu zi, idealul/visul s-a estompat (natura umană întotdeauna aceeași), îmbrăcat în alte haine, acoperit, uitat, intrat în dizgrație, îndepărtat.

O pledoarie pentru înțelegerea subiectivă a istoriei, despre o apropiere, din aproape în aproape, de evenimente, personaje precum o cheie pentru dezlegarea marilor întrebări de genul: Cum a fost posibil? Ce gândeau? Cum au ajuns în acel punct fără întoarcere? De ce nu au făcut nimic pentru a preîntâmpina dezastrul? De ce atunci au ales acel drum și nu altul? De ce și-au abandonat visele/idealurile în schimbul puterii? Cum au resimțit toată nebunia declanșată din cauza faptului că nu au văzut semnele preschimbării visului în tragedie/coșmar/dezastru? Semnele sunt întotdeauna prezente. Ele sunt acolo, dar sunt lăsate la voia întâmplării, ignorate, amânate, lăsate să se metamorfozeze. Simplă comoditate a spiritului, aceea uitare/nevoie de uitare care șterge alte momente trecute care au conținut la rândul lor semnele tragediei dar mintea le șterge terapeutic pentru a putea funcționa.

Personajul istoric/individul își uită idealurile/visele pentru că, odată intrat în istoria-care se întâmplă-care se schimbă-care se petrece cu ajutorul lui, intră în povestea în derulare împreună cu alte personaje/indivizi, angrenajul acesta se pune în mișcare și personajul/individul devine una cu mulțimea. Un angrenaj uriaș care, odată ce se urnește, nu mai poate fi oprit. Un angrenaj uriaș care trece cu șenilele peste istoria ce a fost, demolează, recompune. Nimic nu mai este la fel. Uriașa forță brută a mulțimii odată declanșată îl ia pe individ care nu se mai poate desprinde/extrage din uriașa mașinărie. Și chiar dacă ar face-o, mașinăria își continuă drumul. Are nevoie de individ/personaj doar pentru a declanșa mișcarea, apoi poate renunța la el ca la o măsea stricată. De la masele lui Gustav Le Bon pentru care ”acțiunea inconștientă a maselor, substituită acțiunii conștiente a individului, reprezintă o trăsătură caracteristică a istoriei contemporane”, până la masele lui Peter Sloterdijk pentru care ”când masele devin subiect și sunt înzestrate atât cu voință, cât și cu o istorie se sfârșește epoca unei condescendențe idealiste, în care forma credea că poate impregna după bunul său plac materialul”. Sloterdijk arată spre Canetti. Pentru cel din urmă ”Câțiva oameni, mai puțini, ar fi putut sta liniștiți împreună; cinci sau zece sau doisprezece nu mai pot. Nimic nu este anunțat, nimic nu este așteptat. Dintr-o dată totul este negru de oameni”.
Precum cerneala într-un pahar cu apă care se diluează până la dispariție, individul/personajul istoric se pierde în mulțime. Înțelegerea subiectivă a istoriei e precum o trapă care se deschide în chiar câmpul de bătălie, back in time, acolo unde personajele istorice sunt în carne și oase, acolo unde se pot vedea semnele semănând până la identitate cu prezentul istoric, diferite fiind tehnologia sau lipsa ei, vestimentația, convențiile sociale, prezența violenței ca un dat social, banala violență, inechitățile sociale sunt o altă formă, brută, radicală.

Toată această incursiune sau pledoarie pentru o înțelegere subiectivă a istoriei nu e întâmplătoare, ea este/poate fi/trebuie să fie indusă atât de simpla lectură a cărților de istorie dar și de realitatea înconjurătoare care e istorie în plină acțiune. Semnele care arată slăbiciunea armăturilor sociale, tendința de rupere, sunt prezente. Tot ce citim despre istorie și privim oripilați în trecut sunt doar alte perioade din istorie, oamenii/indivizii nu sunt diferiți. Aceeași raportare la idealuri/vise, la bogăție/sărăcie, dreptate/nedreptate, justiție/injustiție, viață/moarte, dragoste/ură – toate aceste desigur au evoluat, dar ființa intimă, speranțele, angoasele, coșmarurile, traumele, dorințele, așteptările, idealurile, visele, sunt același.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *