no images were found
Traiectul istoric complicat al sărbătoririi zilei naţionale îl urmează, firesc, pe acela, la fel de complicat, al istoriei naţionale. Supus unei priviri avizate, ar putea da prilej la serioase meditaţii istorico-politice. Un prim pas, lăudabil, l-au făcut în urmă cu o lună Arhivele Naţionale din judeţul Alba, prin publicarea volumului de documente Memoria Arhivelor – primele trei decenii de la făurirea României Mari. Nu vă lăsaţi descurajaţi de titlul conformist: volumul este o excelentă iniţitativă editorială, care adună documente din toate arhivele judeţene şi care reuşeşte să le dea istoricilor o bogată materie de reflecţie în jurul întrebării „cum se sărbătorea 1 Decembrie în România interbelică?”O istorie publică centralizată
O primă observaţie ar fi aceea că se sărbătorea cu telegramă de la centru. Adică, mai precis, prin angrenarea autorităţilor locale într-un unic program de sărbătorire, elaborat, în liniile sale principale, la Bucureşti şi agrementat, cu diferenţe nesemnificative, prin contribuţiile asociaţiilor culturale din judeţele respective. Efortul de a crea o istorie publică centralizată, respectiv o memorie unică, naţională a evenimentelor din 1918 corespundea întru totul concepţiei centralizatoare din care s-a alcătuit, cu imperfecţiunile şi slăbiciunea aferente, statul românesc interbelic. Biserica Ortodoxă şi, într-un plan secund, cea Greco-catolică erau întâiele chemate să susţină cu toate forţele acest efort integrator. Te-Deum-ul, slujbele de pomenire a eroilor, procesiunile conduse de preoţi şi cuvântările mobilizatoare ale slujitorilor Bisericii reprezintă, în evoluţia ritualului de sărbătorire a Zilei Unirii, trăsătura cea mai rezistentă în timp, care se perpetuează de la Ionel Brătianu la Ion Antonescu, indiferent de evoluţia regimului politic. O altă trăsătură, la fel de rezistentă în timp, este dată de prezenţa obligatorie a elevilor şi a cadrelor didactice la agrementarea serbărilor cu cântece, recitări patriotice (poeţii preferaţi par a fi fost Goga şi Coşbuc), discursuri mobilizatoare. Statul naţional îşi concretiza astfel politicile culturale integratoare, mizând – la modul clasic, am putea spune – pe cele două instituţii cu cel mai mare impact social, şcoala şi Biserica.
Voinţa de a crea o memorie unică a Unirii implica însă, printre efectele sale secundare, excluderea aproape totală a perspectivei minorităţilor asupra evenimentelor din 1918 şi, în acest fel, ratarea unei importante şanse de integrare a acestora. Sărbătorirea, cu ordin de la stăpânire, a Marii Uniri în sinagogile şi şcolile evreieşti din Moldova şi în comunităţile germanilor din Banat are un efect mimetic prea puţin integrator. Iar sărbătorirea lui 1 Decembrie în judeţele cu minoritari maghiari (Harghita, Covasna, Mureş) este exclusiv – şi explicit – o afacere românească, la care „populaţia băştinaşă română e rugată a lua parte în număr cât mai mare”. Din limbajul subsidiar al documentelor oficiale, se poate deduce că acest tip de celebrare naţională nu reuşeşte să oculteze dificultăţile reale ale agregării statului naţional într-o matrice democratică. Există, mai ales printre românii din Transilvania şi mai ales în primii ani după Unire, şi voci care, chiar cu prilejul zilei de 1 Decembrie, îşi exprimă nemulţumirea faţă de orbirea arogantă a „centrului”. Cu cuvintele unui deputat de Timiş la 1923, autorităţile de la Bucureşti dau senzaţia că „teritoriile alipite sunt importante pentru actualul Guvern numai din punct de vedere al impozitării”. Astfel de voci rămân însă marginale şi, cu trecerea anilor, respectiv cu fanarea democraţiei româneşti interbelice, se pierd cu totul în masa discursurilor şi a recitărilor patriotice. Zelul cu care prefecţii locali se grăbesc să telegrafieze „centrului” bucureştean despre succesele sărbătoririi „cu cel mai mare fast” a zilei Unirii în judeţele pe care le păstoresc dă socoteală mai puţin de succesul politicii de articulare a unei memorii naţionale, cât de practicile unei administraţii mai mult servile/aservite politic decât eficientă.
„Naţiunea reprezentată”
Cum arată însă naţiunea română, aceea pe care serbările de 1 Decembrie o pun în scenă cu fast, dar mai ales cu grija reprezentării tuturor ipostazelor sale legitime şi legitimante? Cum spuneam, preoţii stau întotdeauna cu crucea în frunte. Elevii recită poezii patriotice cu entuziasm, corurile de elevi, de militari şi ale bisericilor cântă cântece patriotice, doamnele decorează serbările cu costumele lor naţionale, cu cocarde şi flori, poeţii locali scriu versuri ad-hoc de glorificare a naţiei, profesorii – şi politicienii locali – educă masele cu discursuri înflăcărate, iar prefecţii veghează la buna desfăşurare a evenimentelor şi la siguranţa participanţilor. Fundalul distribuţiei este dat de masa ţăranilor aduşi cu trenul – cu ocazia zilei de 1 Decembrie, autorităţile făceau reduceri speciale la biletele pe calea ferată – din toate colţurile judeţelor pentru a asista la reprezentaţiile populare, la procesiuni şi „retrageri cu torţe” organizate de notabilităţile orăşeneşti. Discursurile şi rugăciunile sunt îndreptate către Familia Regală, către eroii morţi în război şi către „martirii întregirii naţionale”. (O observaţie colaterală: guvernele în funcţie, deşi în cele mai multe cazuri sunt reprezentate la evenimente de câte un trimis special, beneficiază fie de o pioasă tăcere, fie de critici la fel de pioase. Nimeni nu se prea hazardează, însă, să le ridice vreo statuie). Momentul, după cum se poate vedea, este unul de mobilizare socială generală. Deşi în general lipsite de dreptul de vot şi de reprezentare politică, chiar şi femeile au un rol important în reprezentarea „naţiunii ideale”.
Acest tip de participare, solicitată detaliat în telegramele „de la centru”, reflectă indirect un mod de punere în scenă a naţiunii şi a rolurilor sociale atribuite fiecărei categorii de cetăţeni în construcţia propagandistică a acesteia. Şi, din nou, categoriile excluse de la organizarea evenimentului – în principal, minorităţile – sunt implicit excluse din „naţiunea reprezentată”, cu efectul negativ al ne-integrării lor de facto în construcţia politică şi culturală a statului naţional.
Având această perspectivă istorică, cum se vede astăzi reprezentarea identităţii naţionale în sărbătorile de 1 Decembrie? Cum ar arăta şi ce ar trebui să reţină o viitoare istorie a celebrării zilei de 1 Decembrie în România postcomunistă? De la huiduielile politice de 1 Decembrie din anii ’90 la parada NATO „cu frunze şi flori” din 2013, în absenţa unui demers coerent de istorie publică, s-ar putea spune că românii de azi au despre ei înşişi şi despre identitatea lor o imagine mult mai puţin limpede decât credeau că o au în anii interbelici. Dar mai simte, oare, românul de azi nevoia unei istorii publice centralizate? În postfaţa la ultimul volum din Lieux de mémoire, istoricul francez Pierre Nora constata, încă din 1992, că timpul „comemorării” a fost deja înlocuit de cel al „comemorărilor”. Norocul nostru naţional ar putea fi reprezentat tocmai de faptul că trăim într-o epocă a „memoriilor” şi că momentul istoric al memoriei centralizatoare pare să fi ieşit din actualitatea politică. În secolul XXI, statul e eclipsat peste tot – nu doar în România – din comemorările publice, iar comunităţile, grupurile sociale sunt în plină ofensivă de recuperare a memoriilor locale/ comunitare. Aşadar, astăzi ne putem depăşi pe cont propriu, fără directive „de la centru”, confuziile identitare. Ba chiar, cu puţină înţelepciune individuală şi colectivă, le putem vărsa într-o identitate nouă, mai deschisă şi mai adecvată timpului nostru. Şi dacă înţelepciune nu e, tot mai putem spera că vom avea noroc, foarte mult noroc, chiar mai mult decât am avut în 1918. De ce? Pentru că avem nevoie. Şi pentru că „la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”. Sau cel puţin aşa ne place să credem.
Ca să sfârşim în tonul anului 1923, „pesimismul nu trebuie să ne roadă sufletele. […] O mică sforţare şi drumul va fi curăţit. Deci sus inimile!”
