Căiuţul era atunci o moşie de 5 800 de fălci, din care proprietatea stăpânea mai puţin de trei sute arabile , vreo două sute şi ceva de fânaţ, mai ales poieni prin păduri, şi alte trei sute de păşuni. Aceste bineînţeles afară de locurile de hrană ale locuitorilor (cuprinse în întinderea totală de mai sus) şi ridicându-se la opt sute cinci zeci de fălci. O parte din moşie trecea peste Trotuş, la Boiştea, unde, pe şirul de dealuri numit al Ciortolomului, moşia poseda trei pănă la patru sute de fălci de pădure de stejar. Pe malul drept al Trotuşului se afla restul pădurilor, alcătuind un corp întreg de aproape patru mii de fălci de codru de fag şi de brad, în bună parte neatins de topor!
La capătul despre apus al moşiei, pe şesul Trotuşului, se afla târguşorul Căiuţul, al cărui hrisov de înfiinţare fusese dat de Scarlat Calimah, dar care se născuse numai la sfârşitul domniei lui Ioniţă Sturdza, în urma unui al doilea hrisov, dat de acest domn bunului meu, hatmanului Răducanu Roset. Acest târguşor, la aşezarea noastră în curtea de la Căiuţi, îşi atinsese punctul culminant de prosperitate. Era alcătuit dintr-o singură stradă de case de vălătuci, locuite, afară de vro trei sau patru, numai de jâdovi. Pe lângă târguşor se mai aflau pe moşie următoarele sate: Căiuţul, lipit de târguşor, Popenii cu cătunul De la Vale, Blidarii cu cătunul Bâlca, Pralea şi, pe malul stâng al Trotuşului, Boiştea, poreclită Boierească, pentru a o deosebi de acea Răzăşească şi de acea numită A lui Galer.
Mai posed socoteli de-ale Căiuţului din anii 1856, 1857 şi 1858 din care reiesă că venitul brut al moşiei se ridica atunci la vro şăpte mii de galbeni sau optzeci şi două de mii de franci în aur. Deoarece, pe acea vreme a boierescului, cheltuielile de exploatare erau foarte mici şi proprietatea, din pricina micii întinderi a locului de hrană, neavând la ce să întrebuinţeze nici măcar boierescul clacar întreg, datorit de cei aproape trei sute de gospodari ai moşiei, încasând chiar parte dintr-însul în bani, după tariful legiuit, iar simbriile plătite în bani fiind ridicol de mici, rămânea cu bună samă şăsă şăptimi din acest venit ca folos curat. Şăpte pănă la opt sute de galbeni de aici proveneau de la iraturile târguşorului: bezmen sau dare pe stânjănul la faţa uliţei ocupat de bezmanar, otcup sau acciz asupra vinului şi a rachiului consumat în târguşor, mungerie sau dare asupra lumânărilor de său desfăcute, şi căsăpia, monopolurile facerii pâinii şi a tăierii cărnii. Alte venituri vii mai erau acele ale morilor, în număr de şăpte, al viei proprietăţii de treizeci de pogoane lucrătoare, al viilor cu embatic, al pivelor, al drâstelor şi deosebite alte mărunţişuri. Pământul moşiei însă era în multe locuri puţin roditor; o parte însemnată dintr-însul fusese destupat din pădure de tata. Nu încape îndoială că numai cu puţină ordine, dat fiind venitul moşiei Mărginenii, de la ţinutul Neamţului, a mamei, care se arenda cu trei mii de galbeni sau treizeci şi cinci de mii de franci în aur, era uşor, în acea vreme de ieftinătate, să duci nu numai un trai foarte larg şi plăcut, dar chiar să pui deoparte sumi frumoase cu care să se mai cumpere mai târziu alte moşii. Dar tata era nu numai cheltuitor şi-i plăceau toate lucrurile pe mare, dar era poate şi mai lipsit de ordine. Apoi, ca cea mai mare parte din boierii moldoveni care îşi exploatau înşişi moşiile, când sămăna, îşi croia socotelile pe nădejdea unor recolte totdeauna, nu bune, ci nebune. Şi totuşi era foarte energic, foarte activ, stătea, vara, mare parte din zi călare şi avea oroare de jocul de cărţi.
Personalul moşiei era fără îndoială mult prea numeros. El se alcătuia din: un vechil, un gramatic, un vatav la Pralea, un vatav peste pluguri, un chelar al moşiei, un vatav peste vite, şăpte feciori boiereşti, un pristav de pădurari cu doisprezece pădurari, un vier, păzitori permanenţi la coşere şi la hambar, un meşter fierar neamţ, un meşter sfeidecar neamţ, mai mulţi lemnari şi rotari tocmiţi cu anul, bouari, văcari, păzitori la capre, la oi, la porci şi treizeci de argaţi ţinuţi în permanenţă tot anul pentru arătură, destupare de pădure şi altele. Repet că lefile acestui personal, după concepţiunile noastre, nu de astăzi, dar chiar după acele de dinainte de război, erau, afară de acele ale vechilului şi ale nemţilor întrebuinţaţi, ridicol de mici, dar totuşi, dat fiind numărul lor, se ridicau la multe sute de galbeni, la care venea să se adauge valoarea tainurilor de grâu, de păpuşoi, de carne, de brânză şi hrana vitelor ce acest personal al moşiei aveau dreptul să le întreţie pe cheltuiala tatei.
Cănd am venit să ne aşezăm la Căiuţi, vechilul moşiei era medelnicerul Manolache Oatu, un fiu de răzăş din satul Stâncăşanii, de la ţinutul Tutovei, care se afla în serviciul tatei de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, începându-l în însuşire de camardiner, însuşire în care cei mai norocoşi şi mai deştepţi din această clasă de oameni începeau să se ridice, ajungând uneori pănă la cele mai înalte slujbe ale statului. Manolache Oatu nu avea şi nu avuse niciodată aşa de mari ambiţiuni. Acest bărbat, mic la stat, slăbănog, smolit la piele, cu favoriţi şi mustăţi cărunte, a cărui singură trăsătură frumoasă erau ochii vii şi sclipitori, n-a avut niciodată altă ambiţie decât acea de a strânge ceva părăluţe care, la bătrâneţe, să-l puie în stare să trăiască liniştit şi la adăpost de nevoie. Foarte devotat tatei şi întregii noastre familii, critica totuşi pe cel dintâi fără cruţare, mai ales din pricina inovaţiunilor ce le introducea necontenit. Manolache era duşmanul înverşunat al tuturor acestor noutăţi şi convins că agricultura moldovenească, aşa cum o cunoscuse în satul lui natal şi cum o văzuse făcută mai pe urmă de bunul meu şi de vechilii lui, era ultimul cuvânt al perfecţiunii, şi tot ce se mai iscodea de nemţi şi de franţuji nişte fleacuri fără de valoare. Mai ales când vorbea de maşinile de trier făcea clăbuci la gură. Cunoştea în chip minunat acea veche agricultură moldovenească de primitivi, caracterizată prin denumirea de coada vacii. Harnic tare va fi fost el când era tânăr, dar, când l-am cunoscut eu, nu mai era: înainte de şăpte ceasuri dimineaţa nu prea se ducea la câmp şi, după masă, se lăsa regulat pănă la toacă. Dar era foarte ordonat, îşi ţinea socotelile în cea mai frumoasă ordine şi convingerea mea este că era foarte cinstit, deşi s-a pretins că ar fi furat mii de galbeni şi ar fi făcut, pe spinarea tatei, o adevărată avere. Săracul! A murit în mizerie.
Deoarece el alcătuia atunci tipul adevărat al mazilului moldovan de atunci, de vârstă matură, cu cultură rudimentară, dar care fusese în necontenit contact cu oameni mai culţi, voi vorbi mai pe larg despre el.
Eu de la început l-am iubit pe moşu Manolache, cum eram deprins să-i zic, dar mai ales ceva mai târziu, după ce m-am mai ridicat şi mi s-a mai format mintea, fiindcă era patriot mare şi-mi vorbea necontenit de Ştefan cel Mare şi de izbânzile lui. Şi cu ce însufleţire!
Îi plăcea mult miliţia moldovenească, o găsea frumoasă şi era convins că este vitează, dar un lucru îl supăra foarte: faptul că muzica ei cânta cântece străine: nişte fleacuri de marşuri nemţeşti care n-aveau cum să însufleţească pe oşteni. Ar fi vrut să cânte numai doine. „Cântând doine“, zicea el, „se aruncau vitejii lui Ştefan cel Mare la năvală, numai ele sunt în stare să stârnească dorul de voinicie în oştenii moldoveni“.
Un cusur mare avea însă pentru mine patriotismul lui moşu Manolache: era foarte rusofil şi nu avea nici gând să scoată din mâinile lor Basarabia ce ei o răpise în chip atât de nedemn. Şi eu doară fusesem crescut în rusofobie şi de mama, şi de tata, de la care mă alesesem cu idei pe cât de rusofobe, pe atât de francofile. Manolache Oatu nu putea să ierte pe franţuji şi pe engleji pentru mişelia ce o comisese unindu-se cu turcii pentru a năvăli la Sevastopol asupra ruşilor; să se unească cu turcii asupra creştinilor! Ce sacrilegiu cumplit. Apoi era în stare să cânte ceasuri întregi frumuseţa oştirii ruseşti, cu care nu se putea asemăna alta pe lume, şi să rostească nişte cuvinte sălbatece, menite să reprezinte comenzi oşteneşti de ale ofiţerilor lui Neculai Pavlovici.
Cunoştinţele lui asupra istoriei Moldovei le căpătase Manolache Oatu în Istoria Moldovei pe 500 de ani, a postelnicului Manolache Drăghici, pe care o poseda şi din care ştia unele părţi pe de rost. Apoi se mai găseau la el nişte călindare cu nuvele de ale lui Gheorghe Asache, Costache Negruzzi şi ale altora. În adevărul frumoasei nuvele prin care Costache Negruzzi povesteşte pe cât de eroică, dar pe atât de închipuită apărare împotriva oştirii lui Sobieski a Cetăţii Neamţului, de cătră o mână de şăsesprezece plăieşi moldoveni, avea o credinţă de stâncă, pe care de altmintrelea mi-o inculcase şi mie; o ştia pe de rost şi de atâtea ori mi-a povestit-o, încât o învăţasem şi eu tot aşa de bine. Mai era un lucru care mă năcăja rău în Manolache Oatu, şi acesta era faptul că nu voia să fie roman de viţă, ci dac. Şi tata mă învăţase că romanii, după ce înfrânsese pe daci, îi tăiase absolut pe toţi, nemailăsând nici măcar unul de sămânţă. Cu toate că Manolache avea Istoria Moldovei a lui Drăghici, tot mai mare nădejde aveam în ştiinţa tatei, care fusese la Universitatea din München, despre care ni povestea istorii atât de minunate. Apoi auzisem atâtea despre romani, încât, fără a-mi da bine samă ce fusese ei, îmi plăcea mai bine să fiu neam de roman decât neam de dac.
— Moşu’ Manolache, crede-mă, îi ziceam, între un roman şi un dac este aceeaşi deosebire ca între un moldovan şi un ţigan.
Dar Manolache defel nu se lăsa convins şi susţinea cu încăpăţânare că într-însul nu este nici picătură de sânge roman, numai sânge dac, fără amestec. El, în copilăria lui, învăţase ceva carte grecească, era în stare să mai rupă binişor greceşte şi la bătrâneţe, dar nu putea suferi pe greci, pentru care avea un dispreţ nemărginit. Ştia o mulţime de fapte spre ruşinea sau desfaimarea acestui neam, unele din care le-am auzit povestite de oameni de samă, iar altele se găsesc reproduse în acte.
Fiind în slujba tatei, membru de samă al partidului unirii, Manolache Oatu n-avea cum să nu fie unionist şi era deci agent zelos al unirii, predicând-o ori pe unde călca. Dar bănuiesc că în fundul inimei era separatist, căci numai în bine nu vorbea pe fraţii noştri de peste Milcov şi, de câte ori era sigur că tata nu-l aude sau nu se va găsi cine să-l denunţe, zicea că oameni proşti ca boierii mari moldoveni el n-a mai văzut. Şi, când îl întrebai pentru ce, când îl mânca limba mai tare, răspundea că numai nişte proşti pot să deie de bunăvoie pe mâna unor străini mai numeroşi decât ei puterea ce o deţin, că muntenii, fiind mai mulţi la număr decât noi, o vor stăpâni totdeauna ei, că prin urmare toate slujbele, cele mari şi cele mai multe din cele mici, le vor lua ei, pentru dânşii, lăsându-ni nouă numai ciurucul, că au să mute scaunul domniei la Bucureşti, pentru ca să fie şi mai între ei şi pentru ca casele lor de acolo să capete şi mai mare preţ, iar ale boierilor noştri din Ieşi să nu mai facă nici a treia parte din ce făceau pănă acuma. Şi, când cele prezise de el au început să se adeverească şi să se înfăptuiască, era foarte mândru de prevederea de care dăduse dovezi. Nu mai vorbesc de cele ce le povestea despre fanfaronada munteanului, despre lauda lui despre sine, despre limba lui întocmai ca a ţiganilor şatraşi de la noi şi despre pielea lor smolită ca acea a neamului ţigănesc. Manolache era, precum se vede, un conservator înfocat.
Îmi mai era drag fiindcă era vânător pătimaş şi trăgător cu puşca bun şi-mi făgăduise că el are să mă ducă pentru întâia oară la vânătoare de urşi, ceea ce s-a şi întâmplat. Apoi nimene nu ştia atât de multe povestiri ca el despre bunul meu, hatmanul, pe care îl slujise înainte de a fi luat de la el de tata. Avea un adevărat cult pentru memoria bătrânului, povestea fel de fel de isprăvi vânătoreşti ale lui şi nu se sătura să laude chipul minunat în care trăgea cu puşca sau cu pistolul şi mânuia sabia, fiind în această privinţă fără păreche în ţară. Istorisea între altele, ceea ce mi-au confirmat şi tata, şi moşii mei, că hatmanul aşeza pe două pahare de apă, pline ochi, un chibrit şi apoi, dintr-o lovitură a săbiei lui celei turceşti, ce o posedă şi astăzi fiul meu Radu, tăia acel chibrit în două, fără ca măcar o picătură de apă din cele două pahare să nu se verse. Apoi cum punea pe masă o perină mare, plină cu puf de gâscă, pe care iar, dintr-o singură lovitură, o tăia drept în două, fără ca să iasă măcar un singur fir de puf din cele două jumătăţi de perină. Şi cum râdea moşneagul de tata şi de moşu Alecu, întorşi de la München, care, de câte ori se încercau să facă aceleaşi isprăvi, aruncau paharele jos, stropind odaia cu apă, sau o umpleau de puf.
Manolache Oatu era căsătorit cu o foastă domnişoară de onoare a bunicii, numită Zoiţa, care se zicea că fusese deosebit de frumoasă în tinereţe şi deosebit de harnică, dar pe care eu am cunoscut-o cât un poloboc şi bolnavă de idropizie, nemişcându-se de pe patul pe care şădea toată ziua împletind colţuni. Era însă o gospodină minunată care, chiar de pe pat, îşi ocârmuia casa bine şi curat.
Trebuie să zic, spre lauda lui Manolache Oatu, că căsnicia lui ar fi putut sluji multora de model. Cu toate că soţia îi era de ani de zile în această stare, încă de pe când administra moşia Costulenii, de lângă Ieşi, a Mitropolei, care o ţinuse în arendă moşu-meu Lascar, niciodată n-am auzit ca el să fi comis vrun act de necredinţă cătră mama Zoiţa, şi cu bună samă că, dacă asemene acte ar fi avut fiinţă, mi s-ar fi povestit mai pe urmă de ţarani, de slugile vechi, de ţigani sau de jâdovii din târg.
Apoi trebuie să mai adaug că niciodată, în cei zece sau doisprezece ani în care l-am frecventat, nu i-a scăpat faţă de mine nici un cuvânt ce un copil nu trebuia să-l audă, de altmintrelea pot să zic acelaşi lucru de toate slugile din copilăria mea, fie moldoveni, fie ţigani: acest respect al copiilor stăpânului era răspândit la noi pretutindeni, cum nu l-am găsit răspândit în alte ţări.
Radu Rosetti
Amintiri: Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe,
(c) Humanitas, 2013
