Doi câte doi

În primul rând trebuie să spun că nu-mi amintesc dacă a fost și tata atunci când am mers în prima zi de școală. Aș putea să-l sun și să-l întreb, dar am o mică jenă. Păi dacă au fost amândoi părinții cu mine până la poarta unității militare, când m-au luat la armată, cum să nu fi fost amândoi când am intrat pe poarta școlii?

Cred că după împărțirea pe clase, în acel magic careu în care era strânsă toată școala, de la a I-a până la a VIII-a, adică peste o mie de școleri, am intrat doi câte doi în școală pe sub un tunel de flori. N-aș băga mâna în foc că asta nu e vreo secvență dintr-un film sau vreo… săritură a memoriei mele, dar parcă așa s-a întâmplat. Eram îmbrăcat în uniformă, aveam un ghiozdan mare cât o parașută în spate și mă uitam la colegi ca să îmi dau seama care ar putea fi mai tare ca mine. Evaluam concurența. Nu mai știu cu cine am stat în bancă în prima zi, dar știu că în cei patru ani de școală primară tovarășa învățătoare m-a mutat de trei ori. Cu fiecare coleg din clasă. Adică, 3 x 35. Nu știu dacă fix de 105 ori m-a mutat, dar cam pe acolo. Asta în speranța că o să-mi găsesc locul și o să stau, naibii, liniștit.

Anul trecut am trăit bucuria de a merge cu fiică-mea în prima ei zi de școală. Doar că ea n-a început cu a I-a, ca pe vremuri, ci cu clasa 0. Asta ca să ia un start și mai în forță, draga tatii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *